Graţie şi încrâncenare
Deşi au trecut mai bine de două săptămâni de la Finala Campionatului Naţional de Dans Sportiv, găzduită de Sala Polivalentă din Târgu Mureş, nu-mi pot lua gândul de o constatare şocantă pe care, cred eu, o are orice om de bun simţ la vederea unui spectacol de genul celui amintit. Pentru mine comparaţia dintre lumea dansului şi cea a fotbalului a venit inevitabil şi frapant. Eleganţa, bunul gust, graţia, o bucurie lăuntrică revărsată neprefăcut pe chipuri, un fair-play aproape donquijotesc, pe de o parte, şi agresivitate, exces de zel prostesc, bădărănie, sau minciună, pe de altă parte.
Între un vals vienez şi un tackling întârziat, răutăcios, e ceva diferenţă. Cam cât este între un zâmbet cald, luminos şi un scuipat răzbunător, sau între ajutorul dat în culise adversarului din ringul de dans şi privirea mânioasă ori înjurătura, date ca răspuns unui adversar care ţi-a întins mâna. Cred că o urare simplă dată unui adversar la dans nu seamănă cu dictonul “fie ca cel mai bun să învingă” rostit, adesea pompos cu făţărnicie, înaintea marilor dispute fotbalistice. E vorba de două lumi care nu au aproape nimic în comun.
Nu e universal valabil ceea ce spun acum, dar din nefericire, nici nu e vorba de întâmplări izolate. Este şi fotbalul graţios, elegant, sclipitor, dar prea rar, şi mai deloc pe la noi. Poate cândva fotbalul şi dansul aveau mai multe în comun, dar asta a fost demult.
Poate că sună prea dur pentru urechile unui iubitor de fotbal, poate că nu mă credeţi dacă vă spun că îmi place fotbalul, poate că m-a zăpăcit ritmul ameţitor al paşilor de dans, poate că m-au fermecat mişcările neverosimil de perfecte, însă, cum vă spuneam la început, comparaţia venită involuntar m-a pus pe gânduri.
Dar de ce diferenţa asta ?
M-am întrebat şi eu. E greu de dat un răspuns care să mulţumească. Să conteze oare faptul că dansul sportiv e ceva în care investeşti bani şi culegi doar…pasiune, ceva din care nu se câştigă bani niciodată?
