Uncategorized

Noaptea “păcălelii” argentiniene

Războiul din Insulele Falkland a fost un conflict între Argentina şi Marea Britanie, desfăşurat între martie şi iunie 1982. După surprinzătorul atac al argentinienilor asupra insulelor Falkland, britanicii au reuşit să păstreze controlul, în acord cu dorinţa locuitorilor. În Argentina, urmarea războiului a fost căderea juntei militare şi restaurarea regimului democratic.

Argentina a devenit o dictatură militară în 1976, confruntându-se cu grave probleme economice şi sociale, în special cauzate de  guerilele de stânga (Montoneros). În 1981 a fost obţinută o victorie sângeroasă asupra guerilelor, dar economia a fost afectată de o inflaţie galopantă de 140 %.
Generalul Galtieri a venit la putere în decembrie 1981. Ca în multe alte state latino-americane în care puterea era deţinută de o juntă militară, discursul şefului statului a fost ultra-naţionalist.
Marina regală britanică a fost prezentă în apele insulelor Falkland din 1981, cu toate că britanicii au sperat că Argentina nu va invada insulele.
Planul de invazie a fost pus la punct de amiralul Jorge Anaya, comandant al marinei argentiniene, un anti-britanic visceral. Atacul a fost precedat de ocuparea insulei Georgia de Sud (situată la 800 de mile est de insulele Falkland), în 19 martie 1982, de un grup de patrioţi civili argentinieni. În 25 martie, HMS Endurance, o navă a flotei regale antarctice, a primit ordinul de a-i evacua pe civili, dar a fost blocată de trei nave de război argentiniene şi obligată să se retragă.
În 30 martie 1982, serviciile secrete britanice pentru grupul statelor latino-americane afirmau că “invazia nu este iminentă”, împotriva evidenţei că flota argentiniană concentra trupe în Puerto Belgrano.
În timpul ruperii formale a relaţiilor diplomatice, Peru a reprezentat interesele diplomatice argentiniene în Marea Britanie, iar Elveţia a reprezentat interesele englezilor în Argentina. Peruanii şi elveţienii au făcut eforturi diplomatice pentru a evita războiul.
În 31 martie 1982, Rex Hunt, guvernatorul insulelor Falkland, a fost informat de guvernul Majestăţii Sale de posibilitatea unei invazii argentiniene. Guvernatorul i-a convocat pe cei doi comandanţi ai Marinei Regale (maiorul Norman şi maiorul Noot) la reşedinţa sa, pentru a discuta posibilităţile apărării insulelor Falkland.
Englezii aveau în Falkland doar 67 de infanterişti ai marinei, forţă redusă la 55 de oameni în momentul în care 12 oameni au fost îmbarcaţi la bordul navei de patrulare Endurance pentru a observa bazele militare argentiniene din Georgia de Sud.

Noaptea invaziei

Distrugătorul Santisima Trinidad s-a oprit în noaptea de 1/2 aprilie 1982 la 500 de metri de ţărmul Golfului Chefalului, lăsând la apă 21 de mici vase de asalt care au dus infanteriştii marinei argentiniene pe ţărmul insulei Falkland.
Comando-ul a lansat un atac puternic asupra cazarmei Moody Brooks, folosind armament greu şi grenade cu fosfor. Atacul a fost oprit în momentul în care argentinienii au înţeles că britanicii abandonaseră cazarma.
După îndeplinirea acestui prim obiectiv, comando-ul s-a unit cu grupuri de soldaţi argentinieni debarcaţi în alte puncte ale insulei şi au atacat reşedinţa guvernatorului. Aici, pentru a putea face faţă atacurilor venite din mai multe direcţii, maiorul Norman concentrase toate forţele de care dispunea. Superioritatea zdrobitoare a forţelor argentiniene a făcut ca rezistenţa britanicilor să fie de scurtă durată.
Conflictul anglo-argentinian oferă o serie de concluzii şi învăţăminte, îndeosebi în ceea ce priveşte comportarea unor noi tipuri de tehnică de luptă şi armament. Acţiunea argentiniană a fost declanşată în noaptea de 1/2 aprilie 1982, când o grupare de aproximativ 10.000 de oameni formată din unităţi ale C.5A., o brigadă aeropurtată, o brigadă de paraşutişti şi unităţi de apărare antiaeriană, au fost debarcate pe insulele Malvine (Falkland) şi aproximativ 200 pe insula Georgia de Sud.
Cei 79 de militari englezi aflaţi pe insule, inclusiv guvernatorul, au fost evacuaţi de forţele argentiniene în Uruguay, în vederea repatrierii în Anglia. În sprijinul trupelor terestre, conducerea argentiniană a constituit o grupare de sprijin aerian formată dintr-o brigadă de aviaţie şi o grupare alcătuită din 24 de nave de luptă principale, între care un portavion, un crucişător, nouă distrugătoare, două fregate şi patru submarine.

Reacţia leului britanic

Pus în faţa faptului împlinit, guvernul englez a reacţionat dur, luând următoarele măsuri militare: constituirea unei grupări navale cu un total de 30 de nave de luptă (între care 2 portavioane, cu 20 de avioane Harrier şi 20 de elicoptere antisubmarine, un crucişător, 4 submarine cu propulsie nucleară, 6 distrugătoare) şi 30-35 nave auxiliare, pe care le-a pus în mişcare la 5 aprilie 1982. De asemenea s-au mai trimis în Insula Ascension 20 de avioane de bombardament strategic Vulcan şi 200 de paraşutişti. Pregătirea de luptă în cadrul grupării navale s-a intensificat pe timpul deplasării spre Falkland.
Efectivele terestre care au acţionat în insule s-au ridicat la aproximativ 9.000 de militari englezi. La 20 aprilie 1982, gruparea navală engleză s-a divizat. Forţele principale s-au îndreptat spre Falkland, iar restul spre Georgia de Sud (ocupată la 25 aprilie 1982, garnizoana de 200 militari argentinieni predându-se).
În perioada 1-20 mai 1982, Anglia a realizat şi întărit dispozitivul militar de blocadă şi a terminat pregătirile în vederea unei debarcări în Falkland.

Debarcarea de la miezul nopţii

Operaţia de debarcare a început în jurul orelor 24 în noaptea de 20/21 aprilie 1982, surprinzându-i pe argentinieni, care se aşteptau la o asemenea acţiune în miezul zilei. Ritmul de debarcare a fost rapid, trupele engleze reuşind să debarce în cursul nopţii aproximativ 4.000 de militari în cele două zone stabilite (3.000 de militari în capul de pod de la San Carlos şi aproximativ 1.000 în cel de la Goose Greene – Port Darwin).
Până în jurul orei 8, când a început să acţioneze aviaţia argentiniană, trupele engleze reuşiseră să cucerească un cap de pod de aproximativ 6 km pătraţi, să-şi instaleze baza de debarcare şi să organizeze apărarea antiaeriană.
Cu toate acţiunile aviaţiei argentiniene (care a reuşit să avarieze 5 nave de luptă din clasa fregatelor, din care două s-au scufundat), forţele engleze debarcate şi-au continuat acţiunile cu succes, reuşind să lărgească capul de pod. Realizarea capetelor de pod de către infanteria marină engleză şi unităţile de paraşutişti a constituit punctul decisiv al acţiunilor desfăşurate de gruparea navală expediţionară engleză pentru cucerirea arhipelagului Falkland.
Acţiunile ulterioare desfăşurate pe uscat au avut la bază principiile luptei unităţilor şi marilor unităţi din trupele de uscat. Acestea au fost executate după procedee şi norme care prezentau particularităţi determinate de situaţia geografică din insule.
Terenul stâncos nu a permis folosirea masată a blindatelor, dar a fost favorabil apărării şi hărţuirii permanente a trupelor argentiniene cu grupuri de cercetare-diversiune. Britanicii au întrebuinţat elicoptere pentru regrupări de forţe şi s-au folosit procedee şi metode de război psihologic (executarea unei blocade totale, interzicându-se aprovizionarea trupelor argentiniene).
Ca urmare a acţiunilor militare, forţele argentiniene au capitulat la 15 iunie 1982. Potrivit datelor oficiale, gruparea engleză a pierdut 255 de militari şi civili şi a avut 777 răniţi (peste 700 s-au restabilit complet până către sfârşitul anului 1982). Argentina a avut peste 1.000 de morţi.

Concluziile specialiştilor

Învăţămintele şi concluziile ce au apărut din analiza conflictului din Atlanticul de Sud sunt valoroase. Războiul Malvinelor a demonstrat că în atmosfera încărcată a sfârşitului de secol XX este posibil să aibă loc un război limitat şi controlat.
Conducerea politico-militară engleză a apreciat că factorul cel mai important în obţinerea succesului militar în operaţiunile din Atlanticul de Sud l-a constituit factorul uman, pregătirea militară, rezistenţa fizică şi psihică, iniţiativa militarilor.
Majoritatea analiştilor au ajuns la concluzia că factorii hotărâtori ai înfrângerii argentinienilor au fost incapacitatea guvernului de a conduce şi administra criza, nivelul inferior de instruire al trupelor (cei mai mulţi fiind militari în termen, fără experienţă), marile deficienţe în asigurarea tehnico-materială a trupelor, rivalităţile dintre comandanţii celor trei categorii de forţe armate şi lipsa de coordonare a eforturilor acestora.
Din desfăşurarea acţiunilor pe uscat, rezultă că mobilitatea unităţilor şi subunităţilor terestre britanice a depins în mare măsură de existenţa şi întrebuinţarea elicopterelor şi maşinilor de luptă ale infanteriei care au permis intensificarea ritmului ofensivei, pentru a nu da posibilitatea trupelor argentiniene scoase din dispozitivul de apărare să se consolideze pe noi aliniamente.
Deşi au acţionat în teren accidentat, transportoarele blindate şi maşinile de luptă s-au dovedit corespunzătoare. S-au dovedit eficiente maşinile şi utilajele de geniu, mai ales în condiţiile în care forţele argentiniene au realizat puternice câmpuri de mine antitanc şi antipersonal.

Victoria profesioniştilor

Forţele speciale au fost folosite intens de către englezi în desfăşurarea luptelor. Ele au acţionat, de regulă, în faţa grupării de forţe terestre, pentru culegerea de date despre adversar şi au executat numeroase raiduri pentru a crea confuzie şi a dezorganiza apărarea antiaeriană. După debarcarea desantului maritim, forţele speciale, acţionând numai în faţa forţelor principale au pus stăpânire pe poziţiile dominante, de unde au fost lansate acţiuni ofensive încununate de succes.
Deşi condiţiile de ansamblu nu s-au dovedit chiar propice executării misiunilor aviaţiei în general, totuşi aceasta a fost întrebuinţată în mare măsură în luptele din Atlanticul de Sud, atât de englezi cât şi de argentinieni.
Chiar dacă aviaţia argentiniană deţinea o superioritate aeriană netă (223 avioane de luptă faţă de 40 ale Angliei), eficacitatea acţiunilor acesteia a fost redusă în comparaţie cu pierderile suferite: 79 de avioane, 15 elicoptere, plus 16 avioane distruse la sol. Pe timpul războiului au fost doborâte 9 avioane engleze, majoritatea de focul artileriei antiaeriene.
Portavioanele s-au dovedit a fi în continuare platforme excepţionale pentru acţiunile aeriene, iar submarinele cu propulsie nucleară au demonstrat importanţa lor strategică. Deşi a fost un conflict limitat prin amploare şi durată, războiul din Malvine a furnizat o serie de concluzii atât în domeniul strategic cât şi tactic, al organizării, al instruirii, dotării şi tehnologiei.

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close