Grâul, în credința populară

Acum suntem aproape de una dintre cele mai mari sărbători a creștinătății, când încă femeile de la țară mai știu să facă pâini rumene, cozonaci pufoși, prăjituri delicioase și palaniețe cu umpluturi, care mai de care mai deosebite. Cum suntem în post, doar gândul poate ajunge la cuptorul în care peste câteva zile se vor coace toate aceste minunății. Toate din făina de grâu.

În satele din Ardeal, românești, maghiare sau săsești exista credința conform căreia boabele de grâu au înscrise pe ele imaginea lui Iisus. De aceea, pâinea a fost considerată sfântă, nici o firimitură nu trebuia irosită, ci tot ceea ce rămânea de la masa omului se adăuga la masa animalelor. Cea mai elocventă dovadă că e așa e însăși rugăciunea domnească, de căpătâi a creștinătății, “Tatăl Nostru” unde “pâinea cea spre ființă”. Nu e nici o mirare că grâul era socotit plantă sacră, simbolul soarelui și al pământului, având virtuți tămăduitoare și magice. Existau, și încă se mai păstrează în unele zone, ritualuri legate de boabele de grâu, din care se făceau amulete aducătoare de fertilitate și stabilitate. “Din boabele primelor spice secerate din an, se făcea făina, din care se cocea o pâine specială. Toți copiii din sat primeau câte o bucățică din această pâine, pentru ca grâul să fie curat precum sufletul de copil. După aia se făceau niște turte mari, amestecate cu ierburi, pe care le știau numai bătrânii din sat și cu ele alungau spiritele rele. Îmi amintesc că bunica folosea grâul pentru cataplasme și pentru inhalații, atunci când noi eram bolnavi. Ziceau ei, că trebuie să ducem și noi mai departe secretele grâului, dar noi le-am uitat. Acuma, dacă mă gândesc mai bine, îmi mai amintesc ceva. Odată au măcinat grâul și au copt un cuptor plin cu o pâine foarte mare și au zis că o dau ielelor din pădure și țigăncilor paparude ca să fie an mănos și lipsit de griji și cel care va urma, că aicea pe câmpie într-una se întâmplau necazuri. Îs multe povești legate de grâu. Noi, acuma nici de sânziene nu mai credem că ajută la aflarea sortitului. Facem numai pâine, cozonaci, prăjituri… îi tare bun grâul. Să aibă grijă Dumnezeu de noi, să avem în fiecare zi pâinea cea de toate zilele să o punem pe masă”, ne-a spus cu un timp în urmă tanti Irina Filip din Ceuașu de Câmpie.

Tradiție vs. modernitate

Pâinea noastră cea de toate zilele chiar face parte din viața noastră, de la începuturi. Până la invazia romană, când pâinea de grâu se împărțea gratis tuturor bărbaților adulți ai legiunilor, locuitorii acestor meleaguri făceau turte și pâini din orz și secară. Romanii au adus cu ei tehnologia modernă de producere a făinii și a pâinii, inclusiv morile de apă, ușurând munca viitorilor români. Din vremurile acelea păgâne au ajuns până la noi tradiții și obiceiuri care s-au îngemănat atât de bine cu cele ale creștinătății, încât locuitorii satelor de azi nu le mai pot diferenția. “Îs obiceiurile noastre, ce să zic altceva. Așa le-am moștenit din strămoși și, de-o da Dumnezeu, le-om duce mai departe. Da’ părintele în biserică degeaba le zice tinerilor ăștia de acum, să păstreze tradiția că ei râd. Uite, când eram io tânără, era obiceiul să dai copilului nou născut boabe de grâu ca să crească cinstit și om de omenie. Busuiocul se punea pe pieptul lui ca să crească mare și frumos. Menta, romanița și semințele de cânepă tot pe piept ca să crească ușor și să fie sănătos. Se mai puneau măciulii de mac lângă cap, să poată să aibă somnul ușor. Și apa sfințită ca să fie copilul curat ca apa aceasta. Acuma macul și cânepa, Doamne ferește, îi drog și îl folosesc copiii de tineri, și la botez li se dau bani mulți și alte tărășenii. Cu ce-am fi greșit de ne bate așa Dumnezeu, de s-o întors împotriva noastră nu știu, dar mă rog, ca măcar pâinea cea de toate zilele să ne-o pună pe masă”, ne-a spus Maria Hulpe din Sărmaș.

Demolarea unui mit

Cu toate că grâul a asigurat hrana românilor dinainte de a ne fi numit încă așa, mămăliga a fost considerată, nu știm de ce “pâinea cea de toate zilele” a săracilor, devenind în timp un adevărat simbol național. Într-un timp ce e drept destul de scurt pentru că porumbul, păpușoiul, cucuruzul sau cum se mai numește a ajuns la gurile Dunării, doar în secolul al XVII-lea. E vremea demolării acestui mit care a căpătat o dimensiune greu de înțeles în spiritualitatea românească. Dacă ar fi să legăm cucuruzul direct de evenimentele istorice, ar trebui să spunem că pe vremea lui Mihai Viteazul nu existau încă pe la noi lanuri de porumb, prima mențiune despre cultivarea păpușoiului datând din vremea lui Constantin Duca, impunându-se în timpul lui Constantin Brâncoveanu, când a ajuns la fel de răspândit ca și grâul. Va să zică mămăliga nu este “brand de țară”. De la noi până la Atlantic, fiertura de mălai a constituit un aliment de bază în secolele trecute pentru toate popoarele bătrânului continent. “Ni se spune mămăligari că așa o fi vrut să se știe despre noi, cine știe care netot. Îi adevărat că îmi amintesc copilăria cu mămăliga aburindă pe masă. Era tot timpul acolo. Dar era așa de bună că nu ne trebuia pâine. Pită la cuptor cocea mama numai odată pe lună. Făcea câte o coșarcă mare, dar după o săptămână era așa de vârtoasă, că preferam să mâncăm mămăligă. Cu lapte, cu păpăraie, zamă, papricaș, cu supe… Românii, nu am fost noi oameni bogați niciodată, dar pâinea ne-am câștigat-o tare greu prin multă muncă. Și la țară asta însemna sculat la patru dimineața și culcat noaptea târziu. La Rusalii, când ieșea popa să boteze lanurile de grâu, cu grâu sfințit, tăiat de pe câmp, sfințeam apoi apa din fântână, ugerele vacilor, a toate animalele din ogradă, făina de anul trecut și ne făceam cununițe pe care le aruncam pe casă și altele mai mici pe care le țineam pe masă. Era așa de scump grâul că în podul casei am avut adunate toate cununițele din toți anii. Nu se îndura mama să le arunce. Că zicea că grâul îi sfânt. Și chiar e scump”, am aflat despre unele obiceiuri legate de acest adevărat simbol al creștinătății, de la Mihaiu Călugăr din Zau.

Cocăritul

Acum suntem aproape de una dintre cele mai mari sărbători a creștinătății, când încă femeile de la țară mai știu să facă pâini rumene, cozonaci pufoși, prăjituri delicioase și palaniețe cu umpluturi care mai de care mai deosebite. Cum suntem în post, doar gândul poate ajunge la cuptorul în care peste câteva zile se vor coace toate aceste minunății. Toate din făina de grâu. “Am lipit cuptorul în vara asta ca să nu mai avem probleme. Așa că în ziua în care o să cocărim, punem numai tuleii și cocenii ca să ardem cuptorul, și de acolo înainte cu ajutorul lui Dumnezeu, totul o să meargă strună. Am dus deja la moară grâul, da’ nu am făcut făină nulașă că asta normală îi mai bună. Io o să fac pită pentru toată familia, cozonaci cu nucă și cu rahat, prăjitură la care i se spune jerbo, tot cu nucă și dacă o să am brânză bună, atunci fac și palaniețe cu brânză. Și poate și cu varză, să vedem. Porcul l-am tăiat deja și îi băgat în afumătoare. Până acuma cu bune, cu rele, am avut ce pune pe masă la toate sărbătorile noastre. Ce o să fie de la anu’ nu știm, că am auzit, că ăștia din Europa ne impun cât grâu și alte cereale să cultivăm. Da’ să trăim sănătoși, că o scoatem la capăt. Cum nu s-au plâns cei care nu mai sunt, așa să nu ne plângem nici noi, că ne vede Dumnezeu”, ne-a spus făcându-și smerită semnul crucii, Anișoara Pop din Râciu.

Cei care nu mai sunt

Semn că grâul face parte din cultura integrată a neamului stă mărturie ritualul de îngropăciune, când turtele și colacii se fac musai din grâu, nicidecum din cucuruz. Toți oamenii pe care în timp i-am întrebat despre acest lucru, au fost în unanimitate de acord că așa e. “Bisericuța asta de pe deal stă aici de peste 200 de ani. Și praporii, de fiecare dată când au fost scoși pentru câte un necaz, aveau în vârf, frumos acoperit cu șterguri țesute, colacii din făină de grâu. Mulți răutăcioși îs pe lume și ne pun în cârcă multe lucruri, da’ noi știm care e adevărul. Dacă am fi fost mămăligarii lumii, ar fi trebuit să fim mândri de asta. Că nu-i o mâncare rea. Dar am avut pe masă mereu și pâinea. De la naștere când pruncului i se pun boabe de grâu pe piept, până la moarte, când colacii ne însoțesc pe ultimul drum. Și după aia se împart celor rămași să ducă traiul mai departe. Și când vine cineva la noi, îl primim cu pâine și sare. Nu cu mămăligă. Că dacă le-am pune o mămăliguță pe masă, ar mânca-o și pe aia. ca lupii. Da’ lasă lumea să vorbească. Noi să fim sănătoși”, ne-a spus cu vorbă și ton înțelept nenea Luca Tarfin, cel care de o viață are grijă de bisericuța din Bărboși.

Din nou, înțelepciunea poporului e cea care dă adevărata valoare și acestui subiect de dispută. “Noi să fim sănătoși”. “Pâinea și sarea”, “pâinea noastră cea de toate zilele”…

Eugenia KISS