Condamnații

La vârsta la care alți adolescenți se pregătesc să-și serbeze majoratul, mai mulți tineri mureșeni nu mai așteaptă nimic de la viață. E vorba despre copii bolnavi de SIDA. Nu sunt puțini, iar în afară de cei diagnosticați există mulți care nici nu știu de ce boală cumplită suferă. Perioada 1988-1992 este cea în care majoritatea copiilor din județ au fost infectați, așa că 17 ani este vârsta celor mai mulți copii seropozitivi. În rândurile de mai jos puteți citi câteva povești cutremurătoare. Puteți vedea cum își poate abandona un părinte propiul copil, cum sunt obligați unii dintre bolnavi să întrerupă tratamentul din cauza lipsei medicamentelor sau cum aceștia sunt spitalizați la grămadă, într-un mediu inuman.

M.T. din Tîrgu Mureș are acum 16 ani. Pe când avea 12 ani, în urma unui control medical de rutină, au apărut primele semne de întrebare cu privire la starea ei de sănătate. Rezultatele testelor speciale, făcute și refăcute, au fost implacabile. Copilul este bolnav de SIDA. Părinții – despre care se știe ca sunt medici – au uitat brusc de dragostea pentru propriul copil. Frica de oprobiul public, de marginalizarea de care vor suferi atunci când se va afla de boala copilului lor, i-a făcut să o abandoneze pe M. la centrul care funcționa atunci pe strada Lenin. După o perioadă, o mătușă a fetiței, soră cu mama naturală, a luat-o la ea acasă. Și de atunci o crește ca pe propriul copil, are grijă ca tratamentele să fie făcute la timp, o cocoloșește și o apără, dar nu totul este rezolvat. Pentru că M. a suferit un șoc emoțional puternic atunci când mama și tata i-au spus că nu o mai doresc în viața lor. S-a închis în sine și nu mai dă voie nimănui să ajungă la ea, cu teama de a nu fi din nou rănită. Mătușa speră ca, în timp, nepoata ei să redevină fetița veselă care era în urmă cu trei-patru ani. Oricum, părinții nu au mai dat nici un semn de viață. Pentru ei, viață înseamnă doar societatea meschină care îi judecă după aparențe, după numărul prietenilor și cel al aparițiilor în public, cu un zâmbet cât mai larg pe față. Dar rânjetul le este invers proporțional cu sufletul.

Tatăl Leu

M.P. are 17 ani și locuiește într-o localitate de lângă Sighișoara. Depistată seropozitiv în urma unor stări febrile care nu mai treceau, M.P. a fost nevoită să stea un an întreg în spital, din cauza rudelor și a propriei mame. O dată ce s-a aflat diagnosticul, nu a mai fost acceptată de rude în curtea comună pe care o împărțeau. Neamurile se întrebau ce vor face copiii lor sănătoși în preajma unuia cu SIDA. Așa că mama, convinsă de aceste neamuri, a fost pe punctul de a semna documentele prin care renunță la propriul copil. Tatăl, aflat la închisoare în acea perioadă, profera amenințări cu moartea la adresa soției, în cazul în care ar fi îndrăznit să renunțe la fetiță. Astfel, M. a stat un an la spital, până când tatăl a luat-o acasă și a rezolvat problemele cu toată lumea. Mama, la rândul ei, mulțumește lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care i-o acordă fiicei pe acest pământ și varsă lacrimi amare când își amintește cum era să piardă acest privilegiu.

Două inimi gemene

Două surori gemene, P.G. și P.L. Același diagnostic incredibil. Tatăl nu a rezistat psihic și a părăsit familia care, de ani de zile, se zbate în agonie. Cu câteva luni în urmă, una dintre gemene a decedat. Mama, zguduită de moartea fiicei, a făcut o depresie cumplită, din care nu își mai revenea. Lacrimile care nu se mai uscau, cuvintele prin care evoca mereu amintirea fiicei dispărute, amorțeala și dezinteresul față de orice și oricine au făcut-o pe P.G. să creadă că mama ei nu o mai iubește și nu o mai vrea lângă ea. De aceea, a solicitat să fie mutată de acasă la un centru de plasament, departe de “mama deznădăjduită care doar pe sora mea a iubit-o”. Trei luni a durat până când între mamă și fiică s-a înfiripat un dialog și adevărul dureros a ieșit la lumină. Totul a fost o neînțelegere, izvorâtă din necomunicare. De fapt, pe lângă moartea fiicei, mama plângea îngrozită că își va pierde și ultimul copil. Și, în disperarea ei, a uitat să se bucure de fiecare clipă care trece. Între timp, ca o ironie a sorții, tatăl natural a murit într-un accident. Dar există tatăl vitreg care, de la bun început, a știut de boala fetelor și nu doar că nu a fugit la rostirea cuvântului SIDA, ci s-a implicat în viața lor, ca un prieten, ca un umăr pe care se poate plânge, ca un tată.

O mamă pentru un suflet

O mamă a acceptat într-o zi rugămintea Ziarului să își spună povestea. A acceptat pentru “toți aceia care nu au curajul să ceară ajutor, pentru toți aceia care nu au curajul să le spună copiilor că sunt bolnavi”. Are trei copii, iar băiatul cel mare, Mihăiță, este infectat cu HIV. La 24 de ani, tânăra mămică din Sighișoara a rămas singură, împreună cu cei trei copii, pentru că soțul s-a spânzurat. “Nu a avut curajul să înfrunte cruda realitate, a depus armele și a fugit într-o lume mai ușoară, probabil…”. Lipsită de orice speranță, femeia a rezistat. Și a luat decizia să se schimbe, să lupte pentru fiecare zi din viața copilului ei. Acum Mihăiță este la liceu, iar mămicii sale nu îi este frică să vorbească: “Copilul tău nu trebuie să citească în ochi teama și disperarea, el trebuie să se simtă în siguranță, să îi dai curajul să lupte, să se simtă un învingător”.

Despre lașitate

Cum altfel poate fi numit un om, tată pe deasupra, care, cu o aroganță desăvârșită, o pune pe soția lui să aleagă între el și proprii copii, unul bolnav de SIDA. Cocoșului din el i-au picat brusc penele când răspunsul consoartei a fost rostit prin glasul mamei. De la Cluj până acasă, lângă Tîrgu Mureș, drumul nu a fost ușor nici pentru cei trei frați care nu își înțelegeau tatăl, dar nici pentru copilul bolnav, care se autoînvinovățea pentru destrămarea familiei. În timp fiecare a realizat că așa e cel mai bine. Acum S. are 17 ani, și se gândește cât de falsă a fost dragostea pe care a manifestat-o tatăl timp de 16 ani. Pentru că S. a fost diagnosticat doar anul trecut.

Alte suflete

Toată lumea spune despre I. din Ghindari că este în spital, dintotdeauna. La 17 ani este cel mai vechi locatar de la infecțioase. Cu probleme phihice grave, I. poate nu înțelege ce se întâmplă pe lângă el zilnic, știe doar că mama va veni după el atunci când se va face bine. Dar nu știe care e ziua aceea. La fel, o fată de 18 ani din Acățari. Nu e de mult internată, dar atunci când mama va veni la spital, știe că va pleca acasă. Până atunci, o tot așteaptă. G. este un alt copil diagnosticat cu SIDA. De un timp stă în penitenciarul Tîrgu Mureș, unde, poate, este mai bine decât acasă. Pentru că aici deținuții nu îl judecă, ci îi sunt prieteni. Iar conducerea închisorii are grijă ca tratamentele să nu fie întrerupte. Toată lumea știe că G., la cei 16 ani ai lui, se apropie de capătul drumului. Inclusiv el, dar este incredibil de senin.

Iarăși despre Protecția Copilului

Un caz cumplit a fost înregistrat la începutul anului în Săbed. Părinții a trei copii mor pe rând, la intervale scurte de timp, lăsând în urma lor, două fetițe sănătoase de 8 – 9 ani și pe R. de 17 ani, bolnavă de SIDA. Bunica este cea care se zbate să îi poată crește. Dar, pentru a intra în legalitate, pentru efectuarea anchetei sociale în urma căreia să se stabilească plasamentul definitiv al copiilor în grija bunicii, un asistent social de la Direcția de Protecția Copilului Mureș trebuia să se deplaseze la fața locului. Au făcut doar după mai mult de patru luni acest drum, pe motiv că nu au mijloace de transport. Atunci când membrii unei organizații le-au oferit ocazia să îi ducă la fața locului, asistenții sociali au refuzat, spunând “că dacă se întâmplă ceva în mașina aceea, nu va fi considerat accident de muncă. Oricum, cine a pus-o pe femeia aia care a murit să facă trei bitangi?”. Aceștia sunt asistenți sociali, puși să aibă grijă de copiii noștri. Halal națiune!

Se caută remedii, se găsesc vinovații?

Toți copiii depistați seropozitiv la noi în județ au în jur de 17 ani. Mulți dintre ei au murit, unii își duc su stoicism crucea de ani de zile, iar alții aflați la aceeași vârstă, au aflat cu stupoare, în ultimii doi trei ani, că trupul lor nu este unul sănătos. Mai sunt destui care nu vor afla prea curând, pentru că părinții nu le pot spune, invocând durerea. Întrebările pe care părinții acestor copiii și le-au pus în legătură cu momentul infectării, au îmbrăcat răspunsuri neașteptate. “Copiii noștri au fost copii absolut sănătoși până la depistarea HIV sau SIDA. Înainte de această dată, nu au avut contacte cu spitalele decât în momentul vaccinărilor. Ne este groază să ne gândim că au fost eventuale vaccinuri contaminate, la maternitate sau la cabinetele medicale de care aparțineam. Oricum, faptul că o generație de copiii seropozitivi este dominantă, ne întărește această convingere. Nu vorbim aici despre adulții infectați din cauza obiceiurilor lor”, ne spun părinții unor copii bolnavi . Dacă unii dintre ei au intrat în contact cu asistente și medici, suferind la vârste fragede de anumite boli ale copilăriei, există cazuri când vaccinurile au fost făcute exclusiv de părinți. Această afirmație pare să întărească ideea că vaccinurile au fost cele infectate. O anchetă națională se lasă așteptată. În plus, faptul că acești copii au ajuns la vârsta la care pot întreține realții sexuale ar trebui să dea de gândit. Educați de părinți și psihologii ONG-urilor, copiii știu că reprezintă un pericol în acest sens. Dar ce se întâmplă cu cei cărora părinții nu au avut curajul să le spună adevărul?

Ca și cum boala în sine nu ar fi de ajuns, cei puși să le aline suferința, le-o fac uneori insuportabilă. “Copiii noștri au fost condamnați la moarte în momentul în care au fost infectați. Acum mor din cauza lipsei medicamentelor”, ne spune o mamă al cărei copil a fost nevoit să întrerupă tratamenul din cauza lipsei medicamentelor. Nu știe cum se întâmplă, dar mereu, în orice situație, are impresia că în posturi de conducere sunt oameni cărora nu le prea pasă.

Să o luăm pe rând

Unul din psihologii spitalului de infecțioase, le spune adolescenților infectați cu SIDA, că în loc de suc natural pot bea uneori un pahar de vin, o cană de cafea sau chiar pot fuma câte o țigară. Și susține asta chiar în fața părinților, care încearcă în fiecare clipă să le asigure copiilor bolnavi o alimentație sănătoasă pentru a evita orice risc.

În urmă cu patru luni semnalam nereguli strigătoare la cer în incinta aceluiași spital. Nimic nu s-a schimbat de atunci. S-au înmulțit doar acuzele medicilor la adresa părinților, despre care cadrele medicale spun că au trimis presa pe capul lor. Energia consumată putea fi folosită constructiv, dar asta e. Revenim: copiii stau în aceleași saloane cu adulții, care sunt un exemplu negativ pentru ei. Unul în special, poreclit de copii “ia-mă nene” susține într-una că așa cum a luat el boala așa o va da mai departe (!). În plus, copiii care se internează doar pentru a schimba tratamentul trebuie să stea în saloane în care alți copii sunt pe moarte. “Cum să îmi conving copilul la nesfârșit că el va trăi?!”, se întreabă o mămică.

Mai sunt inscripționările mai mult decât vizibile de pe toate lucrurile existente în secție, care nu îi lasă pe copii nici măcar o clipă să uite de spectrul morții: SIDA pe mături, pe așternuturi. Și că veni vorba de doamna cu coasa, fiecare copil care moare în această secție, este dus, după două ore, sub privirile șocate ale copiilor, în pavilionul rotund de sub geamurile secției, Morga SIDA. Copiii ocolesc cât pot acel loc, dar traumele care se adâncesc în sufletul lor prin grija deosebită a medicilor nu ne poate lăsa indiferenți. Pe nici unul dintre noi. (Vom reveni)

Eugenia KISS

Corina ALBOTA

Câteva mame discută pe o bancă. “Atunci când am aflat, prin ’97, nu exista tratament bine pus la punct, nu erau condițiile de azi. Acum avem speranță. Copilul meu se uită la televizor, vrea să afle totul. Vine câteodată și îmi spune că a auzit el de un vaccin care îl va vindeca…”. Sunt părinți care au trecut peste rușinea nefirească a unei boli contactate, de multe ori, din vina altora. Zâmbesc și țin capul sus. Ei știu că trebuie să lupte pentru copiii lor și fac asta în fiecare zi. Sunt un exemplu. Unul dintre puținele exemple bune.