Holocaustul – între istorie și politică

În timpul celui de-al doilea război mondial evreii au fost supuși unui masacru nemaiîntâlnit în istorie, masacru care a mai fost denumit și genocid, etnocid, martiriu, Shoah, Holocaust, etc. Termenii biblici de Shoah și Holocaust au fost folosiți de evrei încă de la începutul anilor ’40 și a fost impus prin anii’60 de mediile intelectuale americane, fiind folosit la figurat pentru a desemna masacrul la care au fost supuși evreii europeni în anii’30-’40.
Termenul de genocid definește exterminarea deliberată și sistematică a unui popor, a unei comunități cu identitate etnică și, prin extensie semantică, cu identitate politică, religioasă, etc. El este destul de folosit astăzi, generând chiar numele unei noi ramuri de cercetare academică: genocid studies.
Somnul rațiunii
naște monștri
Genocidul împotriva evreilor a devenit o politică de stat în Germania lui Adolf Hitler, dar și în țările ocupate de Germania sau care au dus o politică de alianță cu aceasta. Se apreciază că 6.000.000 de evrei și-au pierdut viața în lagărele de exterminare de la Aushwitz, Dachau, Buchenwald, Maidanek, Treblinka, Sobibor și altele. Această politică de excludere a elementului evreiesc din viața comunităților naționale, politică ce a mers până la exterminarea acestora, a fost posibilă și ca urmare a existenței (încă din evul mediu) a unui puternic curent antisionist și antisemit, întreținut deliberat chiar și în țări cu tradiție democratică, precum Anglia și Franța.
Chiar dacă la o scară mai mică evreii nu au fost singura comunitate împotriva căreia, în decursul istoriei, s-a practicat o politică de exterminare pe diferite criterii, de la cele etnice, până la cele rasiale sau religioase. Să nu uităm, de exemplu, genocidul practicat de spanioli împotriva indienilor americani, de turci împotriva armenilor și mai recent, de irakieni împotriva kurzilor. Exemplele sunt nenumărate în istorie, dar niciodată genocidul nu a îmbrăcat o formă atât de riguros organizată, planificată și diabolic desfășurată, precum cel împotriva evreilor.
Antisemitismul
=socialismul
proștilor
O comunitate etnică bine definită, având simțul propriei lor valori, evreii – indiferent de țara în care le-a fost dat să trăiască până la crearea statului Israel în 1948 – au dovedit un simț înnăscut și capacitate bună de adaptare la realitățile politice, uneori în schimbare, din țările în care s-au răspândit.
Avocați, medici, farmaciști, profesori și cel mai adesea comercianți, evreii au dat spiritualității, dar și lumii politice și economico-financiare din țările în care au trăit, oameni de mare valoare. Poziția lor, deseori dominantă în lumea economico-financiară, a determinat, nu de puține ori, o reacție de respingere din partea elementului burghez autohton – inclusiv din România – alimentând astfel o atitudine antisemită în păturile largi ale populației, care vedeau în evreu “exploatatorul cel mai crunt”. De cele mai multe ori aceasta avea o mentalitate întreținută în mod deliberat, evreii devenind grupul-țintă, un paravan sau chiar un paratrăznet în fața revoltelor populare, situație convenabilă oligarhiei autohtone.
Foarte inspirat, un istoric de origine evreiască, numea antisemitismul drept socialismul proștilor.  
Antisemitismul
în România
În perioada interbelică, la fel ca în alte țări europene, antisemitismul a cunoscut o recrudescență deosebită, atitudine acceptată în mod tacit chiar de autoritățile vremii. În 1928, A.C.Cuza – prof. univ. la Iași – mentorul spiritual al lui Corneliu Zelea Codreanu, propunea: “Singura soluție posibilă a problemei jidănești este eliminarea jidanilor”. În 1941, aflat la Odessa, Ion Antonescu, conducătorul statului român scria Consiliului de Miniștri: “Este o luptă pe viață și pe moarte. Ori învingem noi și lumea se va purifica, ori înving ei (evreii) și devenim sclavii lor”.
La scurt timp, Mihai Antonescu, ministru de Externe în cabinetul mareșalului Antonescu, declara și el: “Să folosim acest moment istoric și să curățim pământul românesc și națiunea noastră…Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera”.
Din păcate, nu puțini au fost intelectualii românii – nume de mare prestigiu în spiritualitatea românească – care, chiar dacă temporar, au adoptat asemenea atitudini.
Opinii despre
Holocaust
Care sunt oare părerile cetățenilor români în general – și ale mureșenilor în particular – despre Holocaust? Subscriem pur și simplu necondiționat la ideea oficială sau este necesar ca unele aspecte ale Holocaustului să fie mai mai nuanțate, mai detaliate de specialiști în dezbateri publice, dar și în manualele de istorie?
Am încercat să aflu toate acestea de la unele persoane, șefi de organizații, profesori de istorie și oameni politici mureșeni.
Sauber Bernard, președintele Comunității Evreilor din Târgu Mureș: “Nu cunosc declarația domnului Iliescu vis-Å•-vis de Holocaust și ca atare nu pot să o comentez. Regret sincer acest lucru”.
Emil Câmpean, profesor de istorie la Școala Generală nr.4 din Târgu Mureș: “Predau și respect întocmai programa școlară și manualul. În rest…nu vreau să comentez”.
Molnar Zoltan, profesor de istorie la Liceul Bolyai: “Subscriu părerii că a fost Holocaust atât în Regatul României, cât și în Transilvania de Nord. Consider că trebuie să se discute și la nivelul istoricilor acest lucru, pentru a nu se mai repeta. Sunt de acord cu Holocaustul ca materie opțională, dar nu ca materie obligatorie”.
Simion Bui, profesor de istorie la Colegiul Național “Al.Papiu Ilarian”: “În manualele de istorie există teme care se fac în mod obligatoriu: Europa centrală și identitatea evreiască în sec. XIX, Holocaustul în România sau chiar Partide etnice în Parlamentul României. Indiscutabil că evreii au fost persecutați atât în Regatul României, cât și în Transilvania cedată. Ar trebui să lăsăm marii istorici să se pronunțe”. 
Eugen Nicolăescu, deputat P.N.L.: “Sunt prudent față de declarațiile domnului Iliescu. Au iz electoral. Cred că este necesară o dezbatere a specialiștilor. Istoricii trebuie să se pronunțe în mod clar și nu politicienii”.
Adrian Moisoiu, președintele P.R.M., filiala Mureș: “A fost Holocaust pe teritoriul românesc, respectiv în Ardealul de Nord aflat sub administrație maghiaro-horthystă, cât și în Regatul României. În ce condiții a avut el loc este o altă problemă. Istoricii au datoria să lămurească această chestiune mult mai amplă, dar mai ales cauzele resentimentelor antisemite și condițiile în care au avut loc aceste evenimente nefericite”.
L-am contactat și pe Marko Bela, președintele U.D.M.R., filiala Mureș. Am făcut acest lucru în două rânduri, dar de fiecare dată mi s-a cerut politicos să revin mai târziu. Am renunțat și mărturisesc că nu am înțeles de ce are nevoie de timp de gândire.  
Eliberarea de
falsele complexe
Guvernul român, pentru a capta bunăvoința Occidentului, înaintea summit-ului NATO de la Praga a emis în martie 2002 o Ordonanță de Urgență privind “interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii”. La art. 6 se prevede pedeapsa cu “închisoare de la 6 luni la 5 ani” pentru “contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia”.
Reglementări similare sunt în vigoare în țări ca Germania și Franța. Dacă în ceea ce privește aspectul încadrării juridice lucrurile sunt cât de cât clarificate, în ceea ce privește aspectele politice, sociale, morale și nu în ultimul rând cele financiare – pentru că în mod cert va exista și un asemenea aspect, deloc de neglijat pentru o țară ca România, cu miliarde de dolari deficit bugetar – o dezbatere mai amplă, pe documente, asupra tuturor acestor chestiuni se pune cu mare acuitate.
O dezbatere din partea specialiștilor români, care să prezinte un punct de vedere documentat și nu subordonat politicului, în care să nu se opereze cu asemenea aproximări de + sau – 100.000 de oameni, ne-ar elibera de falsele coplexe de culpabilitate. Nu noi românii ca popor suntem vinovați de Holocaust, ci un anume regim politic, așa cum nu noi românii suntem vinovați pentru că trăim la limita sărăciei astăzi, ci o anume guvernare. Cei ce doresc să guverneze trebuie să o facă în mod responsabil și să-și asume eșecurile cu demnitate, aceeași demnitate pe care trebuie să o aibă și în relațiile cu Occidentul sau cu diversele organisme internaționale.  

“Guvernul antonescian a promovat o politică antisemită, care a vizat izolarea cetățenilor români de origine evreiască în societate, și nu exterminarea lor în masă. Deși au fost organizate unele progromuri împotriva evreilor din Basarabia și nordul Bucovinei care simpatizau cu comunismul, totuși Ion Antonescu a refuzat punerea în aplicare a soluției finale”. (Manual de istorie, clasa a XII-a, Editura “Carminis” din Pitești, 2000)

Din recomandările Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România:
– stabilirea Zilei Naționale de Comemorare a Holocaustului la 9 octombrie;
– înființarea unui memorial național și a unui muzeu în București pentru comemorarea victimelor Holocaustului, identificarea și înregistrarea victimelor Holocaustului;
– crearea unui grup special de lucru care să analizeze, să corecteze și să redacteze programa și manualele referitoare la Holocaust;
– introducerea educației privind Holocaustul în cadrul curriculei școlare universitare;
– înființarea unui centru arhivistic și a unei fundații dedicate educației și cercetării Holocaustului;
– anularea deciziilor de reabilitare a unor criminali de război, inclusiv a celor pronunțate în ultimii 15 ani;