20 de ani de la moartea lui Nicolae Delarohia

În martie 1989, angina pectorală de care suferea Nicolae Steinhardt s-a agravat. Boala a luat amploare și monahul de la Rohia a fost nevoit să se interneze în spitalul din Baia Mare. În ziua de 30 martie 1989, Steinhardt a trecut la cele vesnice.

Nicu-Aurelian Steinhardt s-a născut într-o familie evreiască, în comuna Pantelimon, din apropierea Bucureștilor, la 29 iulie 1912. Tatăl său era un om cu stare, director al unei fabrici de mobilă și cherestea. În perioada 1919-1929, Steinhardt a urmat cursurile școlii primare și ale liceului Spiru Haret, unde i-a avut colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Arsavir Acterian, Dinu Pillat și Alexandru Paleologu. Dupa ce și-a luat bacalaureatul, în 1929, Steinhardt a început să frecventeze cenaclul literar „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu. În 1934, și-a luat licența în Drept și Litere la Universitatea din București, doi ani mai târziu susținându-și doctoratul în drept constituțional.

Între anii 1937-1939, Nicolae Steinhardt a călătorit în Elveția și Austria, profitând de faptul că familia sa avea legături de rudenie cu familia lui Freud. Din 1939, după întoarcerea acasă, a lucrat la Revista Fundațiilor Regale, de unde a fost înlăturat în vremea guvernării antonesciano-legionare. A revenit la Revista Fundațiilor Regale în 1944, dar a fost din nou înlăturat doi ani mai târziu (probabil, in urma unui denunț al lui George Călinescu). Până în 1959, a suferit numeroase privațiuni, asemenea multor altor intelectuali. În 1958, a avut loc un eveniment care avea să-i schimbe viața. Constantin Noica a fost arestat și, alături de acesta, au fost reținuti mai mulți prieteni ai filozofului, printre care Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Pastorel Teodoreanu s.a. În ultima zi a anului 1959, Nicolae Steinhardt a fost convocat la Securitate. După ce a refuzat să depună mărturie împotriva grupului Noica-Pillat, Steinhardt a fost condamnat la treisprezece ani de muncă silnică, sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Nicolae Steinhardt a cunoscut închisorile comuniste de la Jilava, Gherla și Aiud. A fost eliberat în 1964, în urma unui decret de grațiere a deținutilor politici. La 15 martie 1960, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat în închisoare, naș de botez fiindu-i fostul șef de cabinet al mareșalului Antonescu, Emanuel Vidrascu, iar martori ai tainei botezului Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți greco-catolici și un preot protestant. Îndată după eliberarea din închisoare, la schitul bucureștean Darvari, Steinhardt și-a desăvârșit taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii. Trecerea la creștinism a prilejuit apariția Jurnalului fericirii, volum care a reprezentat testamentul lui literar. Realizat la începutul anilor ’70, prima varianta a Jurnalului fericirii a fost confiscată de Securitate în 1972. După numeroase intervenții făcute pe lângă Uniunea Scriitorilor, lucrarea i-a fost restituită în 1975. O a doua variantă a lucrării, mai amplă, a fost redactată în 1984, an în care Jurnalul fericirii i-a fost confiscat din nou. Cu toate acestea, alte două versiuni au ieșit din țară, ajungând la Paris în posesia lui Virgil Ierunca și a Monicăi Lovinescu, care, în 1988-1989, au difuzat cartea în serial la postul de radio Europa Liberă. Jurnalul fericirii a primit premiul pentru cea mai bună carte a anului în 1992 (fusese publicat în 1991).

În 1967, după ce tatal său a murit, Nicolae Steinhardt a început să se intereseze de o mânăstire în care să se retragă. Întâmplarea a făcut ca, în 1976, episcopul Maramureșului Iustinian Chira să se întâlnească cu Constantin Noica la Cluj Napoca, în timpul unei lansări de carte. La scurt timp, Noica a ajuns la mânăstirea Rohia, unde a fost impresionat de biblioteca monahilor și de frumusețea locurilor. Noica a fost cel care i-a vorbit lui Steinhardt despre mânăstirea Rohia. În 1978, Steinhardt și-a petrecut vara la Rohia și, în anul următor, s-a stabilit la mânăstire ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Maramureșului. La 16 august 1989, Nicolae Steinhardt a fost uns în monahism de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, starețul Rohiei, Serafim Man, integrându-l în obștea monahală pe care o conducea. În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mânăstirea Rohia și au recuperat din chilia lui Nicolae Steinhardt textele nepublicate ale acestuia. La înmormântarea lui Nicolae Steinhardt, eveniment supravegheat cu atenție de Securitate, au participat numeroși prieteni ai acestuia.

După 1964, la insistențele lui Constantin Noica și Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt a reintrat în viața literară prin traduceri, eseuri și cronici publicate în numeroase reviste: „Secolul XX”, „Viața Românească”, „Steaua”, „Familia”, „Vatra”, „Echinox”, „Orizont” și „Opinia studențească”. Din aceste scrieri, au rezultat ulterior câteva volume, dintre care trebuie amintite “Între viață și cărți” și “Incertitudini literare”, ultimul volum primind în 1980 Marele Premiu al Criticii literare. În perioada în care a stat la Rohia, Nicolae Steinhardt a scris mai multe volume ce l-au făcut remarcat ca un eseist de marcă al literaturii romane: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului, Critica la persoana întâi, Escale în timp și spațiu și Prin alții spre sine.

Ioan BOTIȘ