Pastorala ortodoxă

† B A R T O L O M E U PRIN HARUL LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOP AL VADULUI, FELEACULUI ȘI CLUJULUI, MITROPOLIT AL CLUJULUI, ALBEI, CRIȘANEI ȘI MARAMUREȘULUI IUBITULUI NOSTRU CLER ȘI POPOR: HAR, PACE, AJUTOR ȘI MILÄ‚ DE LA DUMNEZEU, IAR DE LA NOI, ARHIEREASCÄ‚ BINECUVÂNTARE

De data aceasta îmi propun să vă vorbesc despre adevăratul chip în care se cuvine a sărbători Nașterea Domnului.

E necesar să vă reamintesc că orice praznic de acest fel are două trepte: una religioasă, liturgică, prin care creștinul se pune în legătură cu Dumnezeu, și o alta omenească, prin care același creștin se înfruptă din bunătățile pământului. Amândouă sunt legitime și necesare, având în vedere dubla alcătuire a omului, din trup și suflet, așa cum a fost el zidit de Creator. Prin trup, omul se bucură de roadele pământului, dar prin suflet devine conștient că acestea sunt un dar al lui Dumnezeu și că bunul simț îl îndeamnă să-I mulțumească. Însuși Domnul Hristos, înainte de a săvârși minunea înmulțirii pâinilor în pustie, și-a ridicat ochii la cer și I-a mulțumit Tatălui Său . Și să nu uităm că Euharistia (care înseamnă mulțumire) a fost instituită de Domnul la ultima cină, pe care a avut-o cu ucenicii Săi, cunoscută sub numele de Cina cea de Taină .

Pe de altă parte, aș vrea să vă relatez că poporul american păstrează cu sfințenie una din cele mai frumoase tradiții ale recunoștinței omului față de Dumnezeu. Ea le reamintește tuturor americanilor că strămoșii lor, adică primii europeni sosiți pe țărmul estic al Noului Continent, au fost întâmpinați de o iarnă foarte grea, în care mulți din ei au murit de foame și de frig. După ce, în primăvară, supraviețuitorii s-au apropiat prietenește de băștinașii numiți “indieni” și după ce aceștia i-au învățat cum să cultive porumbul, cartoful și bobul, au avut parte de o toamnă foarte bogată, care i-a îndestulat cu de toate. Oameni religioși, ei au început ospățul prin a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce El le-a dat. Atunci, în anul 1621, a fost instituită Ziua Recunoștinței, celebrată și astăzi, după mai bine de patru secole, în cea de a patra joi din luna noiembrie, când toți membrii familiei se adună în jurul aceleiași mese îmbelșugate, pe care mai-marele lor o deschide printr-o rugăciune de mulțumire adresată Tatălui ceresc, în legea fiecăruia. Unii vor zice că e o sărbătoare laică. Așa este, dar nu fără Dumnezeu.

Iubiții mei, v-am spus toate acestea la gândul că mulți dintre noi așteaptă Crăciunul doar pentru bunătățile lui cele pământești. Este adevărat că și acestea își au rostul lor, că ele sunt menite să întregească lumina sărbătorii, că pentru procurarea lor se cere multă cheltuială și alergătură. La oraș, bradul cu toate podoabele lui, cadourile, felicitările, goana după alimente prin magazine și piețe, ghirlande de becuri colorate, jucării dosite la dispoziția lui Moș Crăciun; la țară, tăierea porcului cu toate ale ei, curățenia casei și curții, nerăbdarea copiilor, daruri pentru colindători, pregătiri pentru oaspeți. Toate acestea sunt lumești, dar toate se înnobilează printr-un element comun, anume dorința fiecăruia de a-i oferi celuilalt o bucurie. Ceea ce nu e puțin.

Nu e puțin, dar nici îndeajuns.

Iubiții mei fii sufletești,

Pentru ca sărbătoarea Nașterii Domnului să fie trăită pe deplin, e de neapărată trebuință ca fiecare din noi să participe și la dimensiunea ei liturgică, chiar și creștinii care nu se duc la biserică decât la Crăciun și la Paști. Pentru aceștia, dar și pentru cei ce frecventează sfântul locaș cu mai multă sau mai puțină regularitate, vreau să precizez că simpla prezență devine o simplă formalitate dacă ea nu se transformă în participare activă la tot ce se petrece în spațiul liturgic. La rândul ei, participarea presupune, neapărat, cunoaștere. Cu alte cuvinte, fiecare din noi trebuie să știe și să înțeleagă totul, atât ceea ce se vede și se aude, cât și ceea ce nu se vede și nu se aude în biserică, părțile arătate și cele nearătate, Liturghia Nașterii ca reprezentare și ca taină. Nu e suficient să știm că în vremea cezarului August S-a născut Iisus din Sfânta Fecioară Maria în peștera din Betleem, că îngerii L-au preamărit ca pe Fiul lui Dumnezeu, că păstorii L-au aflat, că magii I s-au închinat cu daruri, că dreptul Simion L-a mărturisit ca Mântuitor. Aceasta este, simplu, istorie.

Important este să pătrundem în înțelesul profund al evenimentului istoric și să descoperim că nașterea lui Iisus Hristos reprezintă, de fapt, nașterea din nou a lumii. Prima citire de la vecernia praznicului este din Cartea Facerii. Citez: “Întru-nceput a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Dar pământul era nedeslușit și ne-mplinit; și întuneric era deasupra genunii; și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. (Vă spun, în treacăt, că prin genune se înțelege un adânc nepătruns, o prăpastie căreia nu i se vede fundul, un gol absolut). Așadar, precum facerea lumii a fost precedată de o genune, tot astfel zămislirea lui Iisus a fost precedată de candoarea Fecioarei din Nazaret, căreia nici prin minte nu-i trecea că va deveni mama Fiului lui Dumnezeu. Nici chiar după prima parte a vestirii îngerului, ideea era încă nedeslușită în cugetul ei, de vreme ce nu se vedea mamă fără să fi cunoscut bărbat. Și precum “întru-nceput”, “Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”, tot așa, acum, îngerul îi va vesti Mariei că “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui- Preaînalt te va umbri”. Este ceea ce Sfinții Părinți ai Sinodului Ecumenic de la Niceea vor mărturisi în Crezul pe care-l rostim și noi astăzi, anume că Fiul lui Dumnezeu “S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”.

Dacă nașterea lui Hristos înseamnă nașterea din nou a lumii ca univers, ea înseamnă și nașterea din nou a lumii ca omenire. Știm că urmarea imediată a păcatului săvârșit de primii oameni, strămoșii noștri, a fost intrarea lor sub stăpânirea morții și alungarea lor din rai. De îndată, însă, lui Dumnezeu i S-a făcut milă de ei și le-a făgăduit că le va trimite un Mântuitor. Dar până atunci raiul le va fi închis, cu poarta străjuită de heruvimi, iar drumul spre pomul vieții va fi păzit cu sabie de pară rotitoare. Iată însă ce ne spune o cântare din aceeași vecernie a Nașterii: “Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce ne stă în față. De acum, zidul cel despărțitor cade, sabia de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai stă de pază la pomul vieții, iar eu sunt părtaș al dulceții celei din rai, de la care prin neascultare m-am îndepărtat.” Această revenire a omului la starea paradisiacă I se datorează Fiului lui Dumnezeu, Cel care, întrupându-Se, a rămas ce era și a luat ce nu era, cum spune imnograful, adică a rămas Dumnezeu adevărat și a luat trup omenesc adevărat.

Ființa prin care Dumnezeu-Tatăl a instrumentat întruparea Fiului Său a fost Fecioara Maria, supranumită “Eva cea nouă”, așa cum Iisus Hristos este supranumit “noul Adam”. Ei bine, slujba Nașterii face legătura și între cele două Eve, ambele fiind prototipuri ale femeii. Iată ce spune, în acest sens, o altă cântare din aceeași vecernie: “Astăzi s-a dezlegat străvechea legătură a osândirii lui Adam, raiul ni s-a deschis și șarpele s-a surpat; că pe “femeia” pe care el cândva o amăgise, acum a văzut-o maică a Ziditorului; ea “femeia”, care a fost vestitoarea morții tuturor și organ al păcatului, prin Născătoarea de Dumnezeu devine începătoarea mântuirii. Cel care prin ea S-a născut Dumnezeu desăvârșit, prin naștere a pecetluit fecioria, prin scutece a dezlegat legăturile păcatelor și prin pruncie a vindecat durerile Evei. ”

Sfântul Apostol Pavel spune că dacă printr-un om, Adam, a intrat păcatul în lume, tot printr’un om, Hristos, a venit eliberarea. Într-o perfectă paralelă putem spune că așa cum printr-o femeie a murit Adam, tot printr-o femeie S-a născut și a înviat Hristos, ceea ce înseamnă anularea păcatului originar și restaurarea raiului.

Noi știm de la Sfântul Apostol Pavel că natura, solidară cu căderea omului,

s-a degradat odată cu ea și aspiră la restaurarea stării primordiale. Noi, cei de astăzi, prin mijlocirea micului ecran știm foarte multe din viața animalelor sălbatice și deseori ne lăsăm înrâuriți de realizatorii care ne pun în față cu precădere ferocitatea acestora, sub genericul “Făcut pentru a ucide”. Dar adevărații oameni de știință cunosc adevărul, în sensul că o ființă sălbatică nu ucide de dragul de a ucide, ci pentru a supraviețui. Dovada este că marea lor majoritate ucid numai când le este foame; un leu sătul merge liniștit în fruntea unei cirezi de vite, în pas cu ele, fără să le sperie. Pe de altă parte, interdevorarea speciilor asigură și echilibrul ecologic; dacă păsările nu s-ar hrăni cu insecte, toată planeta ar fi sufocată de muște.

Nu așa însă se petreceau lucrurile în rai. Raiul, iubiții mei, nu era altceva decât mediul în care trăiau oamenii fericiți, de dinainte de cădere, bucurându-se de prietenia celorlalte viețuitoare, așa cum și acestea se bucurau de prietenia lor întreolaltă. Raiul era un imperiu al păcii universale, care nu cunoștea rivalitatea, dușmănia, ura, crima, tendința unei specii de a o desființa pe cealaltă sau imboldul unui animal de a devora pe un altul din aceeași specie. Să nu uităm că primul omor din lume a fost săvârșit nu de un animal, ci de un om; cunoaștem cum Cain, fiul lui Adam, l-a ucis pe fratele său Abel. Sălbăticiunile n-au făcut decât să-l imite, dar nu din invidie, ci din trebuință.

Ei bine, praznicul liturgic al Nașterii Domnului ne sugerează și restaurarea paradisului primordial. Una din paremiile vecerniei citează un fragment din cartea profetului Isaia, care prefigurează pacea universală prin venirea lui Mesia, o pace în care carnivorele nu-și vor mai devora “dușmanii naturali”, cum se spune astăzi, ci toate vor redeveni ierbivore, așa cum fuseseră cândva. (De altfel, chiar omul paradisiac era menit să se hrănească numai din produsele vegetale ale pământului). Citez din Isaia: “Atunci lupul va paște împreună cu mielul, iar leopardul se va odihni împreună cu iedul; vițelul și leul și taurul împreună vor paște și un copilaș îi va păzi; boul și ursul împreună vor paște și puii lor vor fi laolaltă, iar leul întocmai ca boul se va hrăni cu paie; un copilaș își va pune mâna pe culcușul aspidelor și pe cuibul puilor de aspidă, iar ele nu-i vor face rău și nici nu vor putea să nimicească pe cineva în muntele Meu cel sfânt, fiindcă totul s-a umplut de cunoașterea Domnului, așa cum apa cea multă acoperă mările.”

Să reținem, dragii mei, și faptul că la vremea ideală, când omenirea se va renaște în raiul pierdut, totul se va umple de cunoașterea Domnului. Într-adevăr, Adam și Eva îl cunoșteau pe Creatorul lor prin însuși actul creației și, nemuritori cum erau, comunicau cu El față către față. Așa va fi și în raiul recâștigat, unde oamenii vor redeveni nemuritori. Ne-o spune însuși Domnul Iisus în rugăciunea Sa către Tatăl: “Iar viața veșnică aceasta este, ca ei să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.”

Bucuria mântuirii nu e parțială, fragmentară, făcută din bucăți, ci integrală, totală, desăvârșită. Iată ce ne spune una din cântările utreniei de la Nașterea Domnului: “Văzând Ziditorul că piere omul pe care El, cu mâinile Lui, îl zidise, S-a pogorât aplecând cerurile și, întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, cu adevărat și pe de-a-ntregul îl zidește din nou.”

Iubiții mei fii sufletești,

Iată, v-am poftit la un ospăț duhovnicesc. Vedeți câte bunătăți ne oferă Dumnezeu prin sfinții și imnografii care au alcătuit cântările bisericești? Ați văzut cum ni se deschid ochii minții și cum ni se luminează înțelegerea unor lucruri pe care nici nu le-am bănuit? Credeți oare că sunt ele mai puțin prețioase decât bucatele care ne îndestulează masa praznicului? Mai mult, pe acelea le-am agonisit, cum spuneam, cu multă cheltuială și alergătură, în timp ce acestea ni se oferă pe de-a gata. Nu ni se cere decât o mică jertfă de timp, atât cât să venim în biserică nu doar la Liturghie, dar și la vecernia din ajun și la utrenia de dimineață. Repet, este esențial ca fiecare credincios să cunoască slujbele liturgice și să le înțeleagă. Acesta este motivul pentru care preoții din Mitropolia noastră au fost îndatorați ca în toate Duminicile din acest post al Crăciunului să înlocuiască obișnuitele predici cu tâlcuirea Sfintei Liturghii pe înțelesul tuturor. Iar roadele au început să se vadă.

Vă vorbeam la început despre sentimentul de bun simț al recunoștinței. El nu lipsește din Sfânta Liturghie, deoarece în centrul acesteia se află euharistia, adică mulțumirea noastră pentru toate darurile lui Dumnezeu. Darul Său cel mai prețios a fost acela de a-L trimite pe Fiul Său pe pământ pentru ca, de dragul nostru și al mântuirii noastre, să Se întrupeze, să Se nască, să învețe, să sufere, să moară și să învieze. Dar, de vreme ce Fiul a acceptat ca de bună voie să facă toate acestea, înseamnă că și El ni S-a dăruit pe Sine, laolaltă cu harul Său mântuitor. Or, când primești un dar, spui “mulțumesc”. Când darul este însuși Fiul lui Dumnezeu, Cel ce împreună cu Tatăl a făcut lumea cu toate ale ei, atunci toate creaturile îi aduc cântare de recunoștință. Iată cum ne-a lăsat-o, din vechimea Bizanțului, imnograful Anatolie în vecernia Nașterii, cântare de o neasemuită frumusețe, cu care îmi închei cuvântul: “Hristoase, oare ce-ți vom aduce ție pentru aceea că de dragul nostru Te-ai arătat ca un om pe pământ? Fiecare din făpturile zidite de Tine îți aduce mulțumire: îngerii, cântarea; cerurile, steaua; magii, darurile; păstorii, minunea; pământul, peștera; pustiul, ieslea; iar noi, pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce ești mai înainte de veci, miluiește-ne pe noi!” Amin.