Uncategorized

Între cer și ape

Putem să ne măsurăm între noi. Unii cu alții. Sau, mai exact, unii contra altora. În luptă dreaptă sau în dispută parșivă. Cu șanse teoretic egale. Oricum, putem spera la victorie. Chiar dacă, uneori, de fraieri ce suntem, credem că adversarul va proceda corect. Adică, nu ne va înjunghia pe la spate, pe timp de noapte cu ceață.

Dar, indiferent de ce ne vine în gând, indiferent de gradul unora de aroganță, indiferent de comportamentul mult suburban al altora, există o situație în care nici ei și nici noi nu pornim ca favoriți. În dispută. Pentru că nimeni nu se poate lupta împotriva lui Dumnezeu. Sau, ba da. Poate avea iluzia că se luptă… Asta, dacă este suficient de tâmpit. În schimb, oricine se poate lupta cu El alături. Depinde, deci, de tabăra pe care o alegem fiecare… Cu bună-știință.

Oricât de puși pe critici (usturătoare) am fi, trebuie să admitem că nimeni nu-i în stare să oprească un potop în desfășurare. În fața furiei apelor rămânem neputincioși. Am dat vina pe diguri. De acord, au fost făcute cum au fost făcute. Sau cum n-au fost. Dar, asta nu e o chestie de ultime luni, săptămâni sau zile. Ci de ani și ani. Și apoi, apa a desconsiderat digurile și în Germania. Cu toată organizarea și cu tot efortul oamenilor acelora minuțioși.

Am mai constatat, apoi, că în câteva locuri, pârâurile și-au făcut de cap, distrugând bunuri de-o viață, datorită colmatării unor șanțuri ori poduri. Iar oamenii au dat, furibunzi, vina pe autorități. Păi, dacă vorbim de mizeriile aruncate peste tot, până la înfundarea podurilor și a canalelor de scurgere, vinovați sunt, în rând cu primăriile, și oamenii. Jegul le aparține. Până când vom aștepta, în această țară, cu mâinile încrucișate, ca altcineva, oricine altcineva în afară de noi, să ne curețe murdăriile?

Fiind invitată de niște cunoștințe, într-o „suburbie” la modă a municipiului nostru, am văzut, dincolo de gardurile impunătoare ale caselor și mai impunătoare, cum resturi de tot felul se lăfăiau până la refuz în șanțuri cât zăreai cu ochii. Noroc că pe acolo nu s-a înfuriat nici un pârâu…

Dar, peste aceste adevăruri, rămâne mâhnirea profundă provocată de dezastru. Acolo unde a lovit. În inimile nefericiților ce au rămas goi după trecerea apelor. Lacrimi pe obrazul brăzdat de riduri. Privirea îngrozită a unui copil rămas singur. Imaginea unui bărbat aruncându-se în ape cu scopul mai salva ceva. Sunt crâmpeie de viață peste care n-ar trebui să trecem fluierând. Stăm la căldură (sau la aer condiționat), în fotolii confortabile și privim calamitățile în direct. Iar tot ceea ce facem, destul de mulți dintre noi, este să ne însoțim secvențele televizate de un „Vai, săracii!”. După care schimbăm canalul, sătui de necazuri. Și lăsăm, din nou, totul în seama altora…

Nu avem, însă, dreptul de a-i ignora pe cei adevărați. Pe aceia dintre noi care au făcut ceva. Fiecare după putință. Orice gest de ajutor își are locul său. Asemenea oameni ne mai dau speranța că existăm. Ca popor. Le mulțumim.

Și, în aceeași măsură, nu avem dreptul de a ignora dăruirea celor ce formează armata noastră și jandarmeria noastră în aceste clipe de mare risc. Trimiterile mass-media la ei rămân lapidare. Chiar și referirile autorităților. Se spune doar că armata și jandarmeria s-au comportat foarte bine. De parcă în zilele obișnuite s-au comporta execrabil. Ei, dacă știm să criticăm cu atâta măiestrie, cu și fără rost, apoi atunci să avem tăria de a spune lucrurilor pe nume și când trebuie să recunoaștem meritele cuiva. Cu prea puținele mijloace pe care le-au avut la dispoziție, oamenii înrolați au salvat oameni. Fără să stea pe gânduri. Multe imagini sunt de neuitat. Dar una mi-a rămas întipărită cu precădere. Pentru a salva oameni refugiați pe acoperișuri, înconjurați de o mare murdară, militarii au făcut o frânghie de corpuri de la elicopter până la sinistrați. Adică, s-au ținut unii de alții, cu mâini și cu picioare, în timp ce pilotul ținea elicopterul aproape fix, la o distanță îngrozitor de mică de acoperiș. Au improvizat, în lipsă de frânghie. Nu, să nu credeți că imaginile ce pot fi numite eroice, au fost urmărite la televizor sau prinse în ziare. Le-am aflat de la singura emisiune radiofonică dedicată oamenilor în uniforme. Cu toate amănuntele ce le fac cinste. Și câte vor fi fiind cele pe care nu le cunoaștem! Mulți vor spune că nu-i mare brânză cu un astfel de comportament. Că doar în vreme și la loc de calamitate, așa trebuie să se procedeze. Îmbuibaților care se limitează la astfel de remarci, le replicăm că habar n-au ce vorbesc. Și îi poftim să li se alăture pentru câteva ore oamenilor în uniformă. Că doar și ei, îmbuibații, se pretind bărbați. Uneori. Sau, și mai simplu, astfel de indivizi nu trebuie luați în seamă. Așa că noi, ceilalți, cei normali și cu bun-simț, vom spune, încă o dată: „Bravo, băieți! Vă mulțumim pentru speranță!!”

de Andreea CIUCA

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close