Mie-mi place de filologi…
România este de câteva zile o țară lacustră. Nici nu s-au zvântat bine pământurile din vestul țării, căci stihiile s-au revărsat cu și mai multă furie asupra noastră, înghițind, măturând de pe fața pământului zeci de gospodării și lăsând mii de oameni fără acoperiș. Fostul sau actualul prim ministru (că nici nu mai știi cum să-i zici!), Călin Popescu Tăriceanu, un adevărat dandy, spilcuit și parfumat, declară cu seninătate că România are probleme cu inundațiile din cauză că a plouat prea mult.
Actorii politici nu știu dacă să se pregătească sau nu de anticipate. Oricum, cred că nu le mai arde de concedii.
Data intrării României în Uniunea Europeană devine din ce în ce mai incertă. Declarațiile privind acest moment crucial pentru istoria țării sunt ambigue.
Marea Britanie a primit, prin atentatul terorist din Londra, un pumn în plină figură. Nu se aștepta țeapănul Albion la așa ceva. Europa, lumea întreagă este uluită de ce se întâmplă. Caută disperată soluții.
Mie-mi place cel mai mult de filologi… În sferele lor înalte, nu-i ajung nici viiturile, nu-i impresionează nici criza europeană și nici zvârcolirile politichiei românești. Ei îmbogățesc limba română, o normează prin dicționare, prin trecerea în legitimitate a unor termeni, ce-i drept, de uz curent, dar cu origini îndepărtate de latinitate sau de lumea slavă. Noul Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic, lansat săptămâna trecută de Academia Română, aduce într-adevăr câteva reglementări necesare pentru că, nu-i așa, uzul impune regula. Iar dacă toată lumea spune “eu continui” în loc de “eu continuu”, e firesc să acceptăm lucrul acesta și uzul său să-l legiferăm. Nu mi se pare însă inspirat, lăsând la o parte tensiunile sociale, economice ori politice, naționale și internaționale, ce treabă au în fond și la urma urmei, lingviștii cu toate astea, să introducem în limba română termeni aparținători pe de o parte culturii de masă, de pe altă parte culturii unor generații și unui stil de viață preluat de români, dar încă neasimilat. Nu cred că termeni precum “bip”, “macho”, “cutter” sau “piercing” au ce căuta într-un dicționar al limbii române. În Statele Unite, de pildă, unde existența atâtor nații vorbitoare, fiecare de altă limbă, exercită o presiune fantastică asupra limbii engleze, sau mai degrabă asupra limbii vorbite de americani, există așa-numitele dicționare de slang, care cuprind cuvinte uzuale folosite în limbajul cotidian, utile mai degrabă oralității limbii. Cred că dacă acești termeni, unii foarte pitorești, plastici chiar, ar figura în dicționarele englezești, în doi ani de zile nu am recunoaște limba. Nu sugerez să fim puriști, să nu acceptăm faptul că limba este ca un organism viu, în permanentă mișcare și evoluție. Nu cred că varianta islandeză, de rezistență eroică în fața influențelor, de refuz categoric de acceptarea a neologismelor, este o atitudine corectă și realistă, deși partea frumoasă a lucrurilor este că islandeza este în ziua de azi cea mai apropiată de vechiul grai al vikingilor. Dar limba română poate, în continuare, să fie la fel de frumoasă și de expresivă și fără împrumuturi de genul macho, piercing sau bip, trecute la rang de normă de dicționar și care nu sunt altceva decât forme ale oralității unei limbi. Între timp, noi ne luptăm cu furia naturii și incoerența conducătorilor noști.
de Diana SACAREA
