Inversiuni penibile
Papirusurile ne mărturisesc despre necesitatea onorării obligației asumate și despre măsurile de constrângere aplicate sistematic. Doamne ferește să ne gândim la o reeditare a metodelor de atunci. Nu! Penetrantă este însă ideea de punere în practică a dispozițiilor legii. De sădire a necesității respectării ei, în conștiința individului.
Cel mai simplu și mai accesibil sondaj, acela făcut pe o stradă (de centru sau de periferie) ne relevă, din păcate, același gând cu privire la metodele noastre de aplicare a legii. De care suntem atât de mândri, sfidând civilizațiile trecute și, în forul nostru fabulos, chiar pe cele viitoare. Satisfacția personală ne este stindard. Și afirmarea ei cu glas baritonal, indiferent de gravele imagini din jurul nostru. Deci, rezultatul sintetic al unui astfel de sondaj de opinie, exprimat în termenii direcți ai omului întâlnit, este următorul: “dacă furi puțin te trezești cu ani mulți de pușcărie, dacă furi mult nu-ți are nimeni baiul”. Am auzit această frază deseori. M-am revoltat, am disecat-o, am lăsat capul în jos, am replicat, dar ca magistrat n-am fost niciodată de acord cu acceptarea ei. Cu abandonarea luptei pentru respectarea legii. Mai exact, pentru egalitatea în fața ei. Sau (pentru a nu fi acuzată că vând vise), pentru reducerea diferențelor de tratament dintre indivizi, pas cu pas. Dar, pentru un astfel de drum, accesibil în esența lui, nu este suficientă voința magistratului, ci (așa cum ne învață manualele de drept) este necesară voința politică. Și, în mod corelativ, e necesară abținerea politică.
Să recapitulăm. Personaje arhi-cunoscute, zburdă cu zecile de miliarde de lei prin buzunare și-și pun capetele pe pernă fără griji. Cineva acolo sus, la București, veghează pentru ei. Nimeni nu se sesizează din oficiu. Sau dacă există un dosar, acela curge lin, mult prea lin pentru o procedură judiciară. Fie și numai butonul roșu apăsat de mass-media ar fi trebuit să fie de ajuns pentru intrarea lucrurilor pe un făgaș asemănător cu cel de prin papirusuri. Sesizări concrete, fapte grave, sunt lăsate la prăfuit prin sertare. Când întrebi de soarta lor ți se răspunde:”este vreme”. Adică, vezi-ți de treaba ta! În schimb, închisorile gem de condamnați pentru furturi gen “găină”, “mobil”, “cârnați afumați din pod”.
În aceste condiții de selecționare a inculpaților mai ceva decât pentru un campionat european de fotbal, nu-i de mirare că unii dintre judecători și procurori intră în vibrații regulate la gândul zilei de 28 noiembrie. I-am auzit. I-am adulmecat. I-am detestat. Se tem de ce va să fie. De ce se tem dacă și-au făcut treaba ca la carte ? De ce fac aritmii dacă n-au ciulit urechile la comenzi ? De ce li se uscă cerul gurii dacă nu s-au jucat cu libertatea individului ori cu drepturile sale? O explicație ar exista, totuși. Dar nu pentru ei, servanții executivului. Ci pentru ceilalți magistrați. Cei de onoare. Care pot să-și facă griji cu gândul la prigoana ultimilor ani. Cu gândul la metoda dosarelor penale, a închisorilor, a cercetărilor abuzive avându-i ca țintă pe colegii lor avansați de vechea putere. Un comentariu exhaustiv, cu exemple concrete v-ar crea, credeți-mă, insomnii. Dar, o dată, îl veți avea. În numele legii.
