Investigații biblice la revãrsarea apelor

Ziarul de Mureș a lansat o punte de legãturã între credincioșii din țarã și monahii români de la Muntele Athos. Paginile ziarului gãzduiesc, sãptãmânal, materiale realizate de pãrintele Alexandru, monah la chilia “Nașterea Sfântului Ioan Botezãtorul”, aflatã în zona Colciu. Pãrintele aduce vocea Sfântului Munte mai aproape de sufletele credincioșilor, care, la rândul lor, pot sprijini, dupã puteri, viața celor care se roagã pentru noi la Athos. În a cincisprezecea sa “epistolã”, pãrintele Alexandru ne invitã sã meditãm asupra actualitãții sensurilor uneia din cele mai profunde povestiri biblice – Cartea lui Iov.

Se aflã în România, la capãtul unui baraj de ape multe, statuia impozantã a unui model herculian îmbrãcat într-o ținutã proletarã, ce strânge aprig într-o mânã un mãnunchi de fulgere ce se vor a fi un simbol al energiei hidroelectrice capturate de omul stãpân peste puterea apelor, puse la lucru pentru a produce “lumina lui Ilici”. Privind acum cu ochii amintirilor Golemul comunist, îi alãtur imaginea, cu distanța cuvenitã, unui episod biblic de profundã, generoasã și reconfortantã relevanțã privind condiția umanã în fațã dezlãnțuirilor cerești.

Recitind minunatul poem al dreptului Iov, cu dramatica sa biografie, pãstratã în paginile Vechiului Testament, cititorul rãmâne uimit de adâncurile cãilor înțelepciunii dumnezeiești, dezvãluite omenirii de Însuși Creatorul și Dumnezeul tuturor celor vãzute și nevãzute.

Cu mii de ani în urmã, bogatul și puternicul Iov trãia în cinste și dreptate în ținutul Uz, între Idumeea și Arabia, împreunã cu numeroasa lui familie, în pace cu vecinii, milostiv sãracilor și, prin jertfe și rugãciuni, mereu recunoscãtor bunãtãții dumnezeiești revãrsatã din belșug peste casa lui. Dar, pe neașteptate, armonia familiei sale se destramã subit, în urma unui torent de nãpaste: turmele și cirezile îi sunt prãdate de tâlhari, focul îi arde casele, iar toții cei zece fii și fiicele lui mor sub ruinele unor ziduri ce se prãbușesc peste ei. Necazurile nu se opresc aici, ci continuã cu o boalã grea ce umple trupul lui Iov de rãni deschise și dureroase, din pricina cãrora fuge de lume în afara cetãții, fãrã a învinui însã pe nimeni pentru nenorocirile abãtute peste el și fãrã sã se știe vinovat de vreun pãcat în fața Domnului. Nu poate înțelege motivul acestor tragice evenimente petrecute atât de rapid și de violent. De aceea, face un bilanț al vieții sale, încercând sã afle vreun pãcat trecut, poate, cu vederea și uitat. Dar faptele și gândurile îi sunt în cuvenitã rânduialã, la fel rugãciunile de slavã și recunoștințã ridicate zilnic Bunului Pãrinte Ceresc.

Toți îl pãrãsesc; rudele, prietenii, slugile fug de el, socotind cã este pedepsit de Dumnezeu pentru vreun pãcat ascuns. Dar mintea sa lucidã și memoria curatã nu gãsesc nici o greșealã.

Intervin prietenii și soția cu îndemnuri de a-l blestema pe Dumnezeu pentru nenorocirile trimise pe nedrept, ziceau ei, ca astfel Iov sã moarã și suferința sã-i înceteze. Dar drept credinciosul respinge sfaturile lor rele cu faimoasele cuvinte:”Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”.

Dupã o îndelungã perioadã de mari suferințe, trecute cu rãbdare și nãdejde într-un final explicit, așteptarea îi este finalmente rãsplãtitã chiar de Ziditor, care zis-a cãtre Iov prin vifor și nor:

“Unde erai când Însumi întemeiam pãmântul?/ Hai spune-mi dacã știi! Știi oare cine-anume i-a hotãrât mãsuri, /sau cine-a pus o plasã de funii peste el?/ și, dacã-l țin pilaștrii, în ce sunt ei înfipți?/ sau cin’ i-a pus tãrie de piatrã unghiularã?/ hai, cine?; toate-acestea când stele se nãșteau/ și îngerii Mei (da, toți) Mã preamãreau în cor?/ Când marea se nãscuse din sânul maicii sale/ și se vãrsa pe alãturi, au cine a’ngrãdit-o?/ cã scutece de neguri am pus pe trupul ei/ și norul drept veșmânt/ și-n jurul ei hotar și lacãte la porți, zicându-i; -Pân’aici doar vii, și nu mai mult/ și valurile tale sã se zdrobeascã’n tine” (Iov 28, 1-11)

Din frazele discursului Creatorului cãtre acel Iov aprig încercat, discurs prin care și noi, viețuitorii mileniului al treilea aflãm rațiunile adânci ale zidirii temeliilor pãmântului, se desprind cutremurãtoarele taine ale puterniciei absolute, izvorâte din voința supremã a Dumnezeului unic, preamãrit de “toți îngerii Lui când stele se nãșteau”. O remarcã importantã, aceea a prezenței îngerilor în totalitatea lor, din care încã nu se desprinsese ceata celor rãzvrãtiți de Lucifer, în pãcãtoasa și nebuneasca lor încercare de a uzurpa tronul dumnezeiesc.

Și continuã cuvântul lui Dumnezeu tâlcuirea celor neștiute de om:

“Au peste tine’ntins-am aripile luminii, / și’n veacul tãu menirea luceafãru-și cãta/ anume sã apuce pãmântul de la colțuri sã-l scuture de toatã nelegiuirea lui? Au tu ai luat țãrânã din lut și i-ai dat viațã/ și ai fãcut dintr’însa pãmânt cuvântãtor?/ Au tu ai luat lumina din cei nelegiuiți?/ dar brațul celor mândrii, au tu l-ai sfãrâmat?” (Ibid. 38, 12-15)

Încã o datã ni se dezvãluie metaforic, potrivit cu redusa putere umanã de înțelegere a adâncimilor divine ale creației, cum “pãmântul este scuturat ca o pãturã de pe care fug praful și impuritãțile” (nota traducãtorului Bartolomeu Anania), cum Domnul a creat din lut amorfa fãptura înțelegãtoare, cu mintea luminatã de cuvintele adevãrului așezate în om, dar care este luatã de la cei nelegiuiți, cãzuți în aroganța ce se întunecã și piere.

Și mai departe Ziditorul Își proclamã nemãsurata-i putere asupra celor vãzute, dar și a celor nevãzute, de aceea contestate de unii contemporani:

“Venitu-i-ai tu mãrii’n adâncuri la izvoare?/ umblata-i tu vreodatã pe urmele genunii?/ Å¢i s-au deschis, de fricã, cumva, porțile morții/ și s-au holbat’nainte-ți ai iadului portari? (Ibid.38, 16-17)

Afirmație esențialã rostitã celor ce încã trãiesc cu iluzia unui Hades, Șeol sau iad simbolic, prezent doar în unele fantezii mitologice ireale. Astfel, sãrmanii, eliminã din calcule raționaliste pedeapsa pãcatelor fãptuite în viața terestrã, pentru cã pe cea netrupeascã, de dupã moarte, o neagã. Cuvântul Domnului, iatã, ne avertizeazã pe toți de prezența realã a “porților morții”, pãzite de “ai iadului portari”, ce i se deschid Stãpânului.

Sã ne ferim cu toatã ființa noastrã de ele, confirmate acum și de nenumãrați oameni reveniți la viațã dupã moarte clinicã, prin reanimare, așa cum vom vedea în viitoare articole. În urmãtoarele întrebãri cãtre Iov Dumnezeu își afirmã puterea supremã și asupra izvoarelor cerurilor din care se revarsã pe pãmânt cele rânduite:

“Ajunsu-ai tu vreodatã’n cãmãrile zãpezii?/ dar grindina, vãzut-ai din ce cãmãri se-azvârle?…/ Au cine-i gatã ploii largi curgeri în șuvoaie și fulgerului cale și tunetului drum, …/ Hai, cine-i tatãl ploii/ și cine-i cel ce naște în aer stropi de rouã?.. Ce zici?: cunoști tu oare schimbãrile din cer/ și cele de sub ceruri, cã laolaltã merg? Poți tu sã chemi la tine, cu voce arsã, norul, și el sã mi

te-asculte cu revãrsãri de apã?/ Poți tu trimite’n țintã iuți trãsnete, și ele sã meargã și sã-ți spunã:- Ajuns-am; ce sã facem? (Ibid. 38, 33-35).

Limpede ca roua dimineții, fãrã vreun alt comentariu, decât unul interior de slavã și recunoștințã pentru toate, Celui care poruncește schimbãrile din cer, revãrsãrile de apã și ținta trãsnetelor, pentru cã, cele din cer și cele de sub ceruri laolaltã merg.

Dreptul Iov, dupã ce ascultã extinsa expunere a Tatãlui ceresc, din care am citat doar fragmentele potrivite subiectului în discuție, cutremurat de mãreția și profunzimea celor aflate, înțelege cã el, bietul om, neputincios în a înțelege cele ale creației, cum ar putea îndrãzni sã priceapã rațiunile Creatorului, se resemneazã smerit și, pentru rãbdarea lui eroicã, fãrã cârtire, pentru îndelungile suferințe recapãtã înmulțit cele pierdute, drepturile și respectul uimit atât al celor din preajma lui, dar și al generațiilor de dupã el, ce s-au hrãnit sufletește din rostirile pline de grijã și iubire ale Bunului Dumnezeu cãtre toți copiii Lui.

Glasul Domnului, auzit și de David, ni s-a transmis prin psaltirea Profetului pentru a lua aminte la cele ce facem și gândim, pentru a nu greși și mâhni pe Ziditorul nostru, recunoscut de marele împãrat al Israelului:

“Eu am cunoscut cã este mare Domnul și Domnul nostru peste toți dumnezeii. Toate câte a vrut Domnul a fãcut în cer și pe pãmânt, în mãri și în toate adâncurile. A ridicat nori de la marginea pãmântului; fulgerele spre ploaie le-a fãcut; El scoate vânturile din visteriile Sale (Psalmi 134, 6-7).

Și toate câte sunt se aflã sub puterea Lui deplinã și ascultã voia Stãpânului:”Lãudați pe Domnul toți cei de pe pãmânt…Focul, grindina, zãpada, gheața, viforul, toate îndepliniți cuvântul Lui” (Psalmi 148, 7-8).

Toate sunt sub puterea și îndurarea Lui, pentru cã, așa cum frumos zicea și Pãrintele Cleopa, “oameni buni, nu vã temeți de nimic, corabia (Biserica) merge înainte spre Împãrãție, cã Tatãl e la cârmã”; el aduce pace și armonie peste toatã lumea, chiar dacã uneori ne mai dojenește, așa cum se cuvine unor copii neascultãtori.

Alexandru Mihaileni