(I) realitatea

Cum vi s-a părut emisiunea de pe Realitatea TV despre celebrul caz Gazeta? O intenție, de altfel, lăudabilă de investigație jurnalistică, după luni de reproducere la indigo a documentelor procuraturii, însă, destul de subțire față de complexitatea situației și a efectelor punitive fără precedent. Vă propun să exersăm o deconstrucție a discursului acelui material televizual și să-i vânăm rapid greșelile (voluntare sau involuntare) de reprezentare. Firește, exercițiul este doar un joc, un pretext pentru a încerca să vă comunic, ca de fiecare dată, altceva.

Pe scurt, filmulețul difuzat în 11 martie 2007 în cadrul emisiunii “Reporterii Realității”, chiar dacă editat drastic, din constrângeri de timp (dar și de ideologie) pe care formatele de televiziune le impun, a avut la origine un efort apreciabil de documentare la fața locului, a realizatorului materialului, Cristian Niculescu. Știu că numai interviul cu Aurelian Grama, înregistrat acum aproape o lună, la cald, după eliberarea sa, a durat aproape două ore. Fusese realizat profesionist, din dorința clară de a înțelege complexitatea situației, prin întrebări la obiect, uneori abrupte, fără complezențe inutile. Cu toate acestea, materialul prezentat în final a păcătuit (ideologic) în principal prin faptul că, vizual și textual, s-a focalizat pe analiza cazului și a contextului de la Cluj generalizând implicit și, oricum, ilicit o situație particulară. Apoi, micile erori de nume și denumiri, peste care rigoarea ardeleană (stereotipică sau nu) n-ar trece prea ușor, plus gafa crainicei (altfel, nespus de drăgălașă) care a conchis cu nonșalanță că procurorii vor fi cei care, în final, vor judeca. (Doamne ferește, asta ne-ar mai lipsi în originalul nostru stat de drept).

La demersul meu (poate prea) critic, aș mai adăuga o altă stupoare provocată de informația recentă apărută într-un onorabil cotidian central, cum că reflectarea în presa locală și centrală a cazului gazeta ar fi primit, per ansamblu, în urma unei monitorizări realizate de Centrul pentru Jurnalism Independent, o binemeritată bilă albă. Ei, lăsați-mă! (Dacă n-aș ține la ștaiful de intelectuală, mai c-aș spune ca fiu-meu, rebelul: Hai că m-ați spart cu asta!)

Revenind, deci, recenta campanie a “presei despre presă” (nu știu de ce asociez sintagma aceasta cu imaginea șarpelui care-și înghite coada), pe care, în principiu, o salut, cred că ar trebui să se bazeze pe un demers (auto)critic, susținut și onest, asupra exceselor și slăbiciunilor celei de-a 4 a puteri în stat, făcut cu bună credință și competență de înșiși reprezentanții săi, întru asanarea acestei bresle căreia democrația noastră post decembristă, cu bune și (mai ales) rele, îi este foarte îndatorată.

și totuși, pentru orice cititor obiectiv și cu un minim simț critic, presa despre presă în cazul gazeta a fost, până acum cel puțin, deplorabilă. La o primă monitorizare atentă, în locul unor așteptate argumentări pro și contra, a unor analize lucide ori investigații tenace, ar ieși la iveală, dimpotrivă, hâdele reflexe ale reporterilor de a copia sau, în cel mai bun caz, de a compila doar materialele procuraturii (ele însele subminate de inadvertențe ori, pe alocuri, de violări ale logicii), omisiunea sistematică, bizară și condamnabilă de a asculta și reflecta punctul de vedere al celor în cauză, visceralitatea, frustrările locale sau centrale, asezonate din plin cu o insidioasă perversitate. Mă îndoiesc sincer că toate aceste caracteristici meritau o bilă albă.

Să fiu, oare, prea subiectivă? Se poate. Oricum, despre subiectivitate voiam să vă vorbesc, printre altele, despre gradele variabile de irealitate și ficționalitate inerente oricărei re-prezentări a realității. Pentru că, în ciuda sloganurilor și a brandurilor, nimeni nu are acces direct, ne-mediat la realitate. Totul este o construcție, o re-prezentare, mai mult sau mai puțin fidelă, a realității. Tot ce putem știi, în cel mai bun caz, tinde asimptotic, la nesfârșit, către adevăr.

Afirmația trufașă “Asta-i realitatea!” este doar o lozincă, fără valoare de adevăr. Adjudecată instituțional de mulți, este o iluzie idolatrică folosită, în ultimă instanță, ca instrument de manipulare (fie și într-o versiunea soft, mai blândă, mai subtilă). (Îmi închipui că, ascultându-mi perorația, distinsul meu profesor de sociologia comunicării de masă, Vasile Dâncu, cel perceput politic, cel puțin în Ardeal, ca eminența cenușie a noului partid roșu, și-ar umfla de satisfacție torsul).

De aceea, maturizarea noastră civică presupune și imunizarea la efectele perverse ale comunicării. Cum? Supunând de fiecare dată orice tip de discurs, scris sau vorbit, unui tir de întrebări: Ce se spune, cine spune, cum se spune, când se spune, pentru cine, cu ce scop, cu ce efecte? Aș mai adăuga la aceste clasice reguli de (meta) comunicare, despre ceea ce este spus, interogația complementară despre ceea ce nu este spus. Ceea ce este trecut sub tăcere: Despre ce se tace, (până) când se tace, cum,…cu ce efecte?

Îmi imaginez dificultatea și farmecul de a scrie o istorie a tăcerilor semnificative. Ele sunt, de fapt, adevărurile interzise ale vremii. Realitățile a căror rostire publică este în cel mai bun caz descurajată, dacă nu sancționată cu brutalitate. “Vine mereu în istorie o clipă – avertiza Camus – când cei care afirmă că doi și cu doi fac patru sunt pedepsiți cu moartea.” și nici celor care strigă “Regele e gol!” nu le este mai ușor.

Vi se pare că acest joc ar fi prea dificil, că ar fi dovada unui scepticism incurabil? Dacă l-am exersa zi de zi, dacă ne-am forma reflexul gândirii critice, atunci am învăța să refuzăm gogoșile onctuoase care ni se vâră pe gât, am fi mai precauți cu orice tip de discurs seducător-constrângător pe care statul spectacol ni-l livrează asiduu, am înceta să absolutizăm și să fetișizăm documentele (inclusiv cele ale securității, prizate public, aproape isteric de o vreme, prin CNSAS) relativizându-le și interpretându-le contextual, ca simple instrumente produse de instituții ale puterii. Încercați să interogați astfel orice text, inclusiv cel de față.

Mă grăbesc, de aceea, să desfac parantezele propriei mele subiectivități, recunoscând aici că motivația implicită a textelor mele din paginile Ziarului de Mureș vine din încrederea și solidaritatea față de această publicație, la nașterea, creșterea, victoriile și restriștile căreia am fost părtașă din umbră și pentru care am ținut pumnii strânși tuturor celor care au lucrat la ea de-a lungul timpului, mai ales fondatorului ei. Nădăjduiesc că vom știi să ținem drumul drept. Că vom învăța din fiecare încercare, mai cu seamă din aceasta, tot ce merită în plan profesional, uman și personal. și vom avea în continuare curajul și discernământul de a striga, ori de câte ori e cazul: “Regele e gol!” sau “Doi și cu doi fac patru!”.

Sid NEDEEA

P.S. Apropo de documente, i-am promis lui A. că îi trimit, ca ilustrare a unei stranii coincidențe istorice, transcrierea actului prin care la 1600, un boier valah cu același nume, A. Grama, era despăgubit de Mihai Viteazul cu cinci sate, pentru că ar fi fost pe nedrept aruncat în temniță “pentru o pâră ce au pârât guri, limbi mincinoase către domnia mea”. Așadar, grijă mare, domnilor, posteritatea e cu ochii pe noi!