Islamul – religia Jihadului (IV)

“Atâta timp cît Islamul va rămâne Islam (ceea ce se va întâmpla) și Occidentul va rămâne Occident (ceea ce este mult mai puțin sigur), acest conflict fundamental între două mari civilizații și moduri de viață va continua să definească relațiile lor în viitor. Și asta, pentru că islamicii sunt convinși de superioritatea culturii lor și obsedați de inferioritatea puterii lor”.

(Samuel P. Huntington – “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale,1996″)

Pe măsură ce se înmulțesc semnalele care prevestesc iminenta coliziune dintre Occident și Islam, există destule voci, atât din tabără vestică, cât și din cea musulmană, care susțin că o coabitare între cele două lumi este posibilă. Lideri politici și religioși continuă să repete că violențele perpetuate în numele Islamului sunt opera unor radicali izolați, nereprezentativi pentru religia lor, și că marea majoritate a musulmanilor din Occident respectă legile societății în care trăiesc.”

Promotorii acestui curent de opinie susțin că “Islamul radical este problema, islamul moderat este soluția”. Astfel, teoreticieni ca Daniel Pipes sunt de părere că Islamul radical, la ora actuală forța politica dominantă în lumea musulmană, este sprijinit de numai 10-15 la sută din populația musulmană din întreaga lume, în timp ce moderații reprezintă imensa majoritate, chiar dacă tăcută, a celor 1,2 miliarde de adepți ai islamului. Pipes este convins că Islamul moderat, tradițional, este pe deplin capabil să trăiască în pace cu restul lumii și că vocea moderaților va putea fi auzită în clipa în care jihadul promovat de radicali va fi înfrânt de o forță militară superioară, cum este cea a Statelor Unite.

Moderați neputincioși

Contestatarii acestui punct de vedere sunt însă de părere că o astfel de viziune suferă de un viciu grav de logică. Ei spun că impotența Islamului moderat este dovedită chiar de faptul că, pentru a se putea exprima, este nevoie ca islamul militant să fie distrus de o forță din afara lumii musulmane. Cu alte cuvinte, prin sine însăși, vocea moderaților este prea plăpândă pentru a se putea face ascultată. Cea mai bună dovadă în acest sens este faptul că în locuri precum teritoriile palestiniene sau Irak, unde s-au creat condiții pentru desfășurarea de alegeri libere, electoratul i-a adus imediat la putere pe islamiștii radicali (Hamas sau șiiții religioși), care doresc să impună Sharia, legea islamică, în versiunea cea mai radicală – una dintre dorințele declarate ale rețelei teroriste al-Qaeda.

Pe de altă parte, chiar și în majoritatea țărilor din Orientul Mijlociu și din nordul Africii care nu aplică o formă extremă a Shariei, s-a instaurat un fel de echilibru al terorii între stat și religie, dominată în mare măsură de o lectură politică radicală a Islamului. Totul se întâmplă ca și cum statul, mai mult sau mai puțin absolutist, ar fi încheiat cu integriștii un acord tacit: pacea civilă (relativă) și perpetuarea puterii, în schimbul unui drept de intervenție în ceea ce ține de disciplina morală a maselor și a liberei exprimări a unui refuz plin de ură la adresa dușmanilor dinăuntru (liberali, homosexuali, creștini) și din afară (evrei, americani, occidentali).

Chestionarul adevărului

Confruntați cu evidenta ascensiune a integrismului islamic atât în Machrek – (partea de răsărit a lumii musulmane) și Maghreb (regiunea islamului apusean/nord-african), cât și în Occident, unde trăiesc aproximativ 25 de milioane de musulmani, criticii tezei islamului moderat au ajuns la concluzia că, în realitate, nu există o astfel de versiune a Islamului. Pentru a-și argumenta poziția, ei au luat în discuție tocmai chestionarul întocmit de Daniel Pipes pentru a stabili dacă un musulman este moderat sau nu:

1. Ar trebui ca non-musulmanii să se bucure de drepturi civile egale cu cele ale musulmanilor?

2. Pot musulmanii să se convertească la alte religii?

3. În cazul în care trăiți într-o țară non-musulmană, acceptați legile ei și sunteți de acord, fără rezerve, să fiți loiali conducerii acelui stat?

4. Când obiceiurile islamice intră în conflict cu legile seculare, acestea din urmă ar trebui să prevaleze?

Paradoxul chestionarului constă în faptul că, identificând drept radicali pe toți cei care ar răspunde “NU” la majoritatea întrebărilor și drept moderați pe cei care ar răspunde “DA”, această din urmă categorie ar ieși de sub incidența criteriilor care definesc un musulman.

Motivele sunt evidente. Astfel, atâta timp cât musulmanii urmează legile Coranului, ei nu pot accepta legitimitatea convertirii la o altă credință, gest interzis de profetul Mahomed sub pedeapsa cu moartea.

De asemenea, Islamul nu garantează drepturi egale ne-musulmanilor, aceștia fiind socotiți un fel de cetățeni de clasa a doua, tolerați doar cu condiția să nu învețe religia lor pe alții, să plătească jumătate din veniturile lor ca bir și să nu aspire niciodată să aibă un post administrativ, să se căsătorească cu o musulmancă sau să conducă o națiune islamică. În plus, musulmanii nu pot accepta sub nici un motiv ca fiind permanente legile unui guvern non-musulman, de vreme ce Mahomed le-a ordonat să poarte lupta sfântă până ce întreaga lume va fi subjugată de Islam.

Prin urmare, definiția dată de Pipes islamului moderat reprezintă o contradicție în termeni, care golește de substanță tipologia musulmanului real. În consecință, adversarii tezei lui Pipes susțin că islamul poate fi moderat doar atunci când nu are putere și că, de îndată ce musulmanii dobândesc un ascendent asupra non-musulmanilor sau simt că sunt pe cale să-l obțină, aspectul de jihad al Islamului este declanșat inevitabil.

În opinia unor specialiști ca Robert Spencer, Lawrence Auster sau Ibn Warrak, orice acreditare a opiniei că ar exista Islam moderat, echivalează, pe termen lung, cu o mână de ajutor întinsă musulmanilor pentru ca aceștia să câștige puterea, moderația urmând să se schimbe, mai devreme sau mai târziu, în militantism. Concluzia lor este că singura atitudine rezonabilă a Occidentului constă în refuzul categoric și sistematic al tuturor pretențiilor islamiste.

Dialogul surzilor

Dificultatea unei înțelegeri între lumea occidentală și cea musulmană a fost recunoscută de unul din cei mai reputați profesori de civilizație islamică din lume, sirianul Bassam Tibi, renumit pentru analizele sale imparțiale ale Islamului.

Potrivit lui Tibi, dialogul dintre Vest și Orient nu poate fi decât unul al surzilor, deoarece înțelesul unor noțiuni esențiale ca pace, toleranță, minciună diferă aproape antagonic când e vorba de Occident și lumea musulmană; astfel, noțiunea de pace înseamnă, conform viziunii tradiționale din Islam a celor două sfere opuse, doar extinderea a ceea ce se numește “Casa păcii” (“Dar el-islam”, lumea musulmană) la scara întregii planete, a întregii omeniri, prin dispariția “Casei războiului” (“Dar el-harb” – lumea necredinioșilor). Tibi subliniază că această viziune musulmană este una dintre cele mai statornice constante ale gândirii islamice despre lume. Reputatul analist sirian nu se sfiește să afirme că interlocutorii musulmani sunt cu două fețe, iar idealiștii Occidentului suferă de o orbire provocată de naivitatea lor cronică. Un alt exemplu de dialog al surzilor în jurul unor concepte cu sensuri diferite între interlocutori este și cel axat pe tema toleranței.

Astfel, în terminologia islamică toleranța implică acceptarea non-musulmanilor într-o societate majoritar islamică ca cetățeni de clasa a doua (dhimi). În privința toleranței religioase, ignoranța crasă tipic occidentală a fost exemplificată de reacția perplexă a episcopului catolic de Hildesheim, când, după ce i se oferise de către un imam german un volum din Coran, la întoarcerea gestului (oferirea de către el a unui exemplar de Biblie), imamul s-a arătat îngrozit și a refuzat chiar atingerea cărții sfinte a creștinătății. Conform profesorului Bassam Tibi, imamul a acționat conform credinței sale; pentru un imam, a oferi un Coran înseamnă a face “dawa”, adică o chemare la Islam, și nu vreun gest de curtoazie sau ecumenism ieftin. Acest gest este doar urmarea chemării coranice “Și spune-le celor neinițiati: Vă supuneți?” (Coran, sura 3:20).

După Tibi, toate aceste aspecte trebuie luate în calcul atunci când se angajează un dialog cu un învățat musulman, cu atât mai mult cu cât Coranul permite musulmanilor să mintă. Este vorba de principiul protejării (principiul al-Tekiia), care le dă dreptul musulmanilor să mintă în voie ori de câte ori aceștia cred sincer că le este util pentru creșterea influenței Islamului sau pentru propășirea sau protejarea propriei lor persoane. Acest principiu își are sursa în versetul coranic 3:27: “Să nu permiți credincioșilor să se împrietenească cu necredincioșii. Oricine face asta, nu mai are nici o legătură cu Allah, doar dacă acesta nu o face pentru protejarea lui împotriva lor.”

Potrivit lui Tibi, această poziție face extrem de dificilă și nesigură orice negociere cu un om de stat islamic. El consideră că dialogul dintre creștini și musulmani este îngreuiat și de atitudinea primilor, “care-l poartă cu șira spinării încovoiată, cu autocenzură și tabuuri.

Musulmanii nu au respect pentru oamenii care nu au nici un fel de “asabyya”. Această noțiune vine de la filozoful Islamic Ibn Khaldun și înseamnă “conștiință a civilizației”. Dacă creștinii ar oferi musulmanilor biserici care stau goale pentru a le transforma în moschei, aceasta ar fi considerată nu toleranță, ci slăbiciune. În dialogul cu islamul, creștinii sunt dinainte învinși și slabi în demnitate.”

Concluzia specialistului sirian este că oricâte apeluri la reconciliere ar face Occidentul, acestea ar fi sortite eșecului, deoarece ar fi interpretate de fundamentaliști ca niște acte de lașitate: “Musulmanii se simt superiori creștinilor, deoarece pentru ei numai islamul este încheierea, “sigiliul” tuturor revelațiilor; de aici rezultă superioritatea lor, chiar dacă îi consideră credincioși și pe creștini și pe evrei. Altfel se comportă islamiștii față de creștini. Aceștia sunt pentru ei necredincioși, ceea ce le permite să-i omoare.”

Papa Benedict al XVI-lea

Este adevărat că lumea musulmană nu greșește în totalitate când reproșează tradiției occidentale a creștinismului decadența morală și manipularea vieții umane.

Absența oricărei mențiuni a credinței religioase în Constituția europeană întărește percepția islamului că Europa este o societate decadentă. Ceea ce ofensează Islamul este lipsa referinței la Dumnezeu, aroganța rațiunii, care provoacă fundamentalismul.

Patrick Sookhdeo – fost musulman

Problema Islamului este mai mare decât își dau seama majoritatea vesticilor. Una din forțele Occidentului este dezvoltarea societăților liberale bazate pe pluralism. Dificultatea islamului clasic este că, în ultimă instanță, nu acceptă pluralismul în această formă. Cred că Occidentul a făcut o greșeală strategică căutând să diferențieze al-Qaeda și pe Osama ben Laden de restul Islamului, motivând că aceștia sunt extremiști și, prin urmare, nu pot fi musulmani autentici. O astfel de opinie este foarte discutabilă. Ben Laden și oamenii săi vin dintr-o tradiție islamică în care jihadul este un principiu de bază în lupta împotriva necredincioșilor. Realitatea este că ei se bucură de un sprijin uriaș în rândul musulmanilor din întreaga lume, dintre care mulți îl privesc ca pe un erou. În relația cu Islamul trebuie să spui adevărul până la capăt.

Cardinalul George Pell

Egoismul și răsfățul de sine pe care societatea de consum le încurajează provoacă un vid spiritual care ar putea fi umplut de islam – din motive bune și mai puțin bune. Pentru cei care sunt nemulțumiți în mod radical și înclinați spre violență, celulele teroriste ale Islamului se pot dovedi atractive. Sperăm că va fi vorba de un procent mic de oameni. Dar puterea și simțul țelului, comunității, coeziunii, faptul că este vorba de o religie foarte puternică, ar putea constitui o atracție pentru mulți oameni din Occident care sunt în căutarea unui obiectiv, a unui sens al direcției, a unui liant care să țină închegată o comunitate, ceva care să inspire o stare de auto-disciplină.

Ibn Warraq – “Părăsind Islamul”

Coranul nu conține nici o singură învățătură omenească care să nu fi existat înainte de Islam. Omenirea nu ar pierde nici un percept moral dacă mâine Islamul ar înceta să mai existe. După ce am studiat Coranul, hadith, biografia Profetului și istoria Islamului ani de zile, am raportat trecutul la prezent. Oamenii au încercat să reformeze Islamul; nu a funcționat niciodată. Mereu și mereu, Islamul a căzut în mâinile unor lideri ucigași, în timp ce restul lumii musulmane nu a avut de spus decât atât: “Acesta nu este islamul adevărat.

Lawrence Auster

Islamul moderat nu există. Trebuie să fie creat. Mai mult, el poate fi creat doar prin renunțarea la ceea ce Islamul a fost întotdeauna. Dar, în aceste condiții, ceea ce ar rezulta ar fi tot Islam? În pasajul culminant al magistralei sale biografii din 1878, “Viața lui Mahomed”, William Muir, după ce semnalează lucrurile bune despre mahomedanism, vorbește despre “relele radicale care izvorăsc din această credință în toate epocile și în toate țările, și vor continua să se reverse atâta timp cât Coranul va fi standardul credinței.” Dar Coranul, bineînțeles, este baza Islamului și cea mai înaltă autoritate a sa, fiind văzut de musulmani drept cuvântul etern, necreat al lui Dumnezeu. Musulmanii nu pot renunța la Coran și să rămână musulmani mai mult decât ar putea leii care ar renunța la colții, ghearele și coama lor, să rămână lei.

Ioan BUTIURCÄ‚