Judecata de Apoi (II)

Există oare viaţă după moarte? Dacă da, ce se întîmplă cu sufletul după moartea trupului? Ajunge în rai sau în iad? Sunt întrebări pe care fiecare om şi le-a pus, măcar o dată, în timpul vieţii sale. Celor care n-au găsit încă răspunsul la aceste întrebări, le oferim spre meditaţie, de-a lungul a trei numere, textul unei vedenii a Sfântului Ierarh Nifon al Constantianei, care a trăit în secolul al IV-lea.

Am venit şi vin. Cine poate să-mi stea împotrivă? Dar vai şi amar de cel păcătos care va cădea în mâna Mea! Pentru că fiecare se va înfătişa înaintea Mea „gol şi descoperit”. Cum va îndrăzni atunci să se arate neruşinarea păcătoşilor? Cum vor privi faţa Mea? Unde-şi vor ascunde ruşinea? Se vor umple de ruşine înaintea Mea şi a preacuratelor puteri cereşti.
Voi judeca şi pe monahii care şi-au neglijat canonul şi au nesocotit făgăduinţele pe care le-au făcut înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor. Una au făgăduit şi alta au făcut. Din înălţimea norilor îi voi arunca in prăpastia iadului. Nu le-a fost de-ajuns pieirea lor, ci au produs şi altora sminteală ucigătoare. Mai bine le-ar fi fost să nu se fi lepădat de lume, decât să se lepede şi să trăiască rău, în desfrânare. ”A Mea este răzbunarea, Eu le voi răsplăti tuturor celor ce nu au voit sa se pocăiască. Îi voi judeca pe toţi ca un Judecător drept…”

Cuvintele acestea pe care Domnul le-a rostit cu glas de tunet către Arhanghelul Mihail au umplut de spaimă nenumăratele puteri îngereşti.
Apoi a poruncit să-i aducă cele şapte veacuri de la facerea lumii… Erau ca nişte cărţi mari, pe care le-a pus în faţa Judecătorului. Apoi a stat de o parte privind cu respect, cum răsfoieşte Domnul istoria veacurilor. În sfârşit, a luat a şaptea carte şi a citit: „Începutul veacului al 7-lea înseamnă sfârşitul veacurilor. Oamenii sunt răi, invidioşi, mincinoşi, cu dragoste făţarnică, iubitori de stăpânire şi de argint, robiţi de păcatele sodomiceşti şi de celelalte păcate.”

A mers puţin mai departe, a citit ceva şi, îndată si-a ridicat în sus privirea mâhnită; a sprijinit o mână pe genunchi şi cu cealaltă şi-a acoperit faţa si ochii şi a stat aşa cugetând în sine multă vreme, apoi a şoptit: „Într-adevăr, acest veac a întrecut cu nedreptatea şi cu răutatea pe toate celelalte”.

Mai jos erau scrise toate păcatele oamenilor, pe care moartea le-a găsit neşterse prin pocăinţă. Şi erau aşa de multe, ca nisipul măriiÂ… Le-a citit Domnul nemulţumit şi a dat din cap suspinând. Nenumărata mulţime a îngerilor stătea tremurând de frica dreptei mânii a Judecătorului.
Când Domnul a ajuns la jumătatea acestui veac, a zis: „Sfârşitul lui este plin de putoarea păcatului, de lucrurile omeneşti, care sunt toate mincinoase şi întinate: invidie, ură, minciună, hulă, duşmănie, chefuri, beţii, desfrânări, ucideri, avorturi, lăcomie, iubire de argint, ţinere de minte a raului. Dar ajunge! Îl voi curma la jumătate! Să înceteze stăpânirea păcatului! Şi zicând aceste cuvinte pline de mânie, Domnul a dat Arhanghelului Mihail semnalul pentru judecată. Imediat, acela cu ceata lui au luat prea strălucitul şi negrăitul tron şi au plecat. Îndată ce a plecat Mihail, Domnul a chemat ceata Începătoriilor şi a zis, adresându-se comandantului ei: „Îti poruncesc să iei dumnezeiasca ta ceată şi să vă împrăştiaţi în toată lumea, ca să aduceţi pe nori pe sfinţi, de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Să-i aduceţi pe toţi ca să mă întâmpine, când va suna trâmbiţa.

După toate acestea, Dreptul Judecător a aruncat o privire spre pământ şi a văzut negură şi întuneric, jale şi vai şi multă tânguire, din înfricoşata tiranie a satanei… Judecătorul a chemat un înger de foc cu înfăţişare aspră şi înfricoşată, fără milă; era conducătorul cetelor îngerilor, care supraveghează focul iadului şi i-a zis:
„Ia cu tine toiagul meu, care leagă şi zdrobeşte. Ia şi nenumărata mulţime de îngeri din ceata ta şi pe cei mai înfricoşaţi care execută pedepsele celor din iad. Să mergeţi la marea cea gânditoare ca să gasiţi urmele domnului întunericului. Apucă-l cu putere şi-l ţine bine, lovindu-l fără milă cu toiagul, până când va preda ceata duhurilor celor rele. Leagă-i apoi tare pe toţi cu puterea toiagului Meu, după porunca Mea şi apoi aruncă-i în chinurile iadului cele mai groaznice şi fără milă”.
Când toate au fost gata, s-a facut semn Arhanghelului care ţinea trâmbiţa, să trâmbiţeze puternic. Imediat s-a făcut o tăcere de moarte ca şi cum s-ar fi liniştit toate.

La prima trâmbiţare s-au alcătuit toate trupurile morţilor. La a doua, Duhul Domnului a pus sufletele în trupurile moarte. Spaimă şi cutremur a cuprins toate; cele cereşti şi cele pământeşti tremurau. Atunci a sunat a treia oară şi cea mai înfricoşată trâmbiţă, care a zguduit toată lumea, când morţii au înviat din morminte „într-o clipă”. Înfricoşată privelişte! Erau mai mulţi decât nisipul mării. În acelaşi timp se coborau din ceruri ca o ploaie densă spre Tronul Judecăţii cetele îngereşti, zicând cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de frică şi de cutremur!

Tot pământul şi mulţimea nenumărată a cetelor îngereşti stăteau aşteptând. Tremurau plini de spaimă în faţa înfricoşatei stăpâniri dumnezeieşti, care se cobora pe pământ. Şi pe când toţi priveau în sus, au început cutremure, tunete şi fulgere în Valea Judecăţii şi în văzduh şi toţi au fost cuprinşi de groază. Atunci tăria cerului s-a strâns ca o carte şi a apărut cinstita Cruce strălucind şi scânteind ca soarele. Îngeri o ţineau înaintea Domnului nostru Iisus Hristos şi Judecătorul lumii, care venea. Apoi se auzea un imn, o cântare străină: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul, Judecător, Stăpânitor şi Domn al păcii.

Îndată ce s-a terminat această puternică slavoslovenie, a apărut Judecătorul pe nori, şezând pe tron de foc. Cu preacurata Lui strălucire învăpăia cerul şi pământul. Atunci, din mulţimea morţilor care înviaseră, unii au început să strălucească ca soarele şi îndată au fost răpiţi de nori în văzduh pentru întâmpinarea Domnului lor. Cei mai mulţi, însă, au rămas jos. Nimeni nu i-a luat la cer. Se tânguiau cu amar că nu s-au învrednicit şi ei să fie răpiţi de nori şi mâhnirea şi durerea umpleau de amărăciune sufletele lor. Au căzut toţi în genunchi în faţa Judecătorului şi apoi s-au ridicat.