Judecata de Apoi (III)

Există oare viaţă după moarte? Dacă da, ce se întîmplă cu sufletul după moartea trupului? Ajunge în rai sau în iad? Sunt întrebări pe care fiecare om şi le-a pus, măcar o dată, în timpul vieţii sale. Celor care n-au găsit încă răspunsul la aceste întrebări, le oferim spre meditaţie, de-a lungul a trei numere, textul unei vedenii a Sfântului Ierarh Nifon al Constantianei, care a trăit în secolul al IV-lea.

Înfricoşatul Judecător se aşezase deja pe Tronul judecăţii şi în jurul Lui se adunaseră toate puterile cereşti cu frică şi cu cutremur. Cei ce fuseseră răpiţi pe nori pentru întâmpinarea Lui, stăteau de-a dreapta; ceilalţi se aflau de-a stânga Judecătorului. Cei mai mulţi dintre aceştia erau iudei, conducători, arhierei, preoţi, împăraţi, mulţime de monahi şi de mireni. Stăteau ruşinaţi şi se jeleau de pierzarea lor. Feţele lor erau ticăloşite şi suspinau cu adâncă mâhnire. O tânguire de moarte s-a lăsat peste toţi şi nici o mângâiere nu le venea de nicăieri.
Dar cei ce stăteau de-a dreapta Judecătorului erau veseli, luminoşi ca soarele, cinstiţi, slăviţi, albi ca lumina, parcă aprinşi de o dumnezeiască lumină. Ca să îndrăznesc s-o zic, semănau cu Domnul şi Dumnezeul lor.
Deodată, înfricoşatul Judecător şi-a aruncat privirea într-o parte şi în alta. S-a uitat de-a dreapta bucuros şi a zâmbit. Când însă, s-a întors spre stânga, s-a tulburat; s-a mâniat tare şi şi-a întors îndată faţa. Atunci, cu glas puternic şi dumnezeiesc a zis celor de-a dreapta:
– Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia care a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Apoi S-a întors şi către cei „de-a stânga” şi le-a zis cu asprime:
– Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi slugilor lui. Pieriţi din ochii Mei, blestemaţi ai pământului! În tartar, în scrâşnirea dinţilor, acolo va fi plângere şi tânguire fără de sfârşit!
Cum a rostit Judecătorul această hotărâre, dinspre răsărit s-a pornit un uriaş râu de foc care curgea vijelios spre apus. Era lat ca o mare întinsă. Văzându-l, păcătoşii din stânga s-au îngrozit şi au început să tremure de spaimă în deznădejdea lor. Atunci, nemitarnicul Judecător a poruncit ca toţi, drepţi şi păcătoşi, să treacă prin râul cel arzător, pentru ca să fie încercaţi prin foc.
Au început cei din dreapta, care au trecut toţi şi au ieşit ca aurul curat. Lucrurile lor nu au ars, ci s-au arătat, prin încercare, mai luminoase şi mai limpezi, iar ei s-au umplut de bucurie.
Apoi au început să treacă şi cei din stânga prin foc, ca să fie încercate şi lucrurile lor. Dar fiindcă erau păcătoşi, flăcările au început să-i ardă, ţinându-i în mijlocul râului. Şi lucrurile lor au ars ca pleava, iar trupurile au rămas întregi, ca să ardă ani şi veacuri nesfârşite, împreună cu diavolii. Niciunul nu a reuşit să iasă din acel râu de foc. Pe toţi i-a ţinut focul, pentru că erau vrednici de osândă şi de pedeapsă.
După ce păcătoşii au fost predaţi iadului, Înfricoşatul Judecător S-a ridicat de pe tron şi a pornit către dumnezeiescul palat, împreună cu toţi Sfinţii Săi.
Atunci, Împăratul ceresc a chemat pe mai marii îngerilor. Primii au venit Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil şi conducătorii cetelor. Au urmat apoi cei doisprezece luminători ai lumii, Apostolii. Lor le-a dat Domnul slavă strălucită şi douăsprezece tronuri ca de foc, ca să stea cu multă cinste lângă Învăţătorul lor, Hristos. Chipul lor scânteia de o negrăită lumină veşnică şi hainele lor străluceau şi erau luminoase ca chihlimbarul; şi căpeteniile îngerilor îi cinsteau. Apoi li s-au dat şi douăsprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de mult preţ, care străluceau cu o lumină orbitoare şi îngeri slăviţi le ţineau deasupra capetelor lor.
Au venit apoi înaintea Domnului cei şaptezeci de Apostoli. De asemenea şi aceştia au primit cinste şi slavă, dar cununile celor doisprezece erau mai minunate.
A venit rândul mucenicilor. Aceştia au primit cinstea şi slava marilor oşti îngereşti care s-au prăbuşit din cer împreună cu Lucifer. Adică, mucenicii au devenit îngeri şi conducători ai cetelor îngereşti. Îndată li s-a adus o mulţime de coroane care au fost puse pe sfintele lor capuri. Cum străluceşte soarele, aşa străluceau şi coroanele. Astfel, Sfinţii Mucenici, îndumnezeiţi, se bucurau de o nespusă bucurie.
Apoi a intrat ceata sfântă a Ierarhilor, preoţilor, diaconilor şi a celorlalţi clerici. Au fost încununaţi şi ei cu cununi veşnice, potrivit cu râvna, răbdarea şi lucrarea lor. Cunună de cunună se deosebea în slava ei, precum se deosebeşte stea de stea. Şi mulţi preoţi şi diaconi erau mai slăviţi şi mai luminoşi decât mulţi arhierei. A intrat apoi cuvioasa ceată a monahilor. Chipul lor revărsa o tainică mireasmă şi scânteia ca soarele. Domnul i-a împodobit cu şase aripi şi prin puterea Sfântului Duh au devenit asemenea cu înfricoşaţii Heruvimi şi Serafimi şi au început să cânte cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! Slava lor este mare, negrăită, şi cununile lor felurit împodobite şi luminoase; potrivit cu luptele şi cu sudorile lor, au primit şi cinstea.
A intrat apoi toată ceata oamenilor care s-au mântuit în lume: săraci şi domni, împăraţi şi supuşi, robi şi liberi. Au stat toţi înaintea Domnului, Care a desparţit dintre ei pe cei milostivi şi curaţi şi le-a dat desfătarea Raiului din Eden, palate cereşti şi luminoase, cununi de mult preţ, sfinţenie şi bucurie, sceptruri şi tronuri şi îngeri ca să-i slujească.
După aceştia a intrat marea mulţime de păgâni, care nu au cunoscut legea lui Hristos, dar din fire au ţinut-o, ascultând de glasul conştiinţei lor. Mulţi străluceau ca soarele de nevinovăţia lor şi curăţia lor şi Domnul le-a dat Paradisul şi cununi luminoase şi împletite cu trandafiri şi crini. Dar pentru că au fost lipsiţi de Dumnezeiescul Botez erau orbi. Pentru că Sfântul Botez este lumina şi ochiul sufletului. Şi nu vedeau deloc slava lui Dumnezeu. De aceea cine nu este botezat, deşi moşteneşte bucuria Raiului şi simte ceva din mireasma şi dulceaţa lui, nu vede nimic.
La sfârşitul tuturor tainelor pe care le-a văzut Sfântul Nifon, a văzut şi cea mai înfricoşată descoperire. Însuşi Tatăl Fiului Unul Născut, Născătorul, Lumina cea neapropiată şi negrăită, a răsărit deodată, luminând deasupra preacuratelor Puteri, deasupra tuturor cerurilor şi a cetelor cereşti. Lumina peste preacuratul ospăţ cum luminează soarele lumea. Aşa strălucea Tatăl milostivirilor. Şi precum buretele absoarbe şi ţine vinul, aşa şi sfinţii se umpleau de nespusa Dumnezeire a Tatălui şi Împăratului, neîntrerupt cu El în veci. De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Exista numai Dumnezeu şi Tatăl, Fiul şi Duhul, lumină şi hrană, viaţă si strălucire, bucurie, veselie si desfătare în Duhul Sfânt.