La moartea unui titan
Vestea ca si-ar fi dat obstescul sfârsit l-a lasat pe Adrian Paunescu interzis. E prima data în viata când i se întâmpla una ca asta si poate de aceea a ramas pur si simplu fara replica. Poate fi un semn sau, mai grav, un precedent. El, care a vazut multe la viata lui, el, care avea salele tabacite de ghionturi si obrajii mânjiti de scuipaturi (ne)meritate, la una ca asta chiar nu se astepta. Se pot întâmpla erori, într-adevar, iar unele sunt chiar scuzabile, dar sa vina o vreme, asa, când trebuie sa-ti dai duhul, asta întrece orice masura.
Din câte se stie, poetul a murit de la sine dându-si ultima suflare fara aplauze. Un act gratuit de care nu prea îl credeam în stare. Sa mori fara sa-ti reciti tristul epitaf si fara un stadion încremenit de tristete care sa te plânga la unison e, parca, împotriva firii. Cu toate ca era lipsit total de experienta în domeniu – ca si cei mai multi dintre noi, s-o recunoastem – spre mâhnirea si întristarea unei natii gestul i-a reusit totusi. I-a iesit impecabil, aproape ca o capodopera, desi parea sa nu faca nici un efort vadit în directia lui. Pe noi, obisnuiti cum suntem sa ne rostogolim în bascalii întrematoare, atâta seriozitate ne-a luat prin surprindere.
Parca nu se cuvenea sa o ia chiar atât de în serios. Poate ca ar fi fost o idee mai buna sa nu ne încerce sufletele cu o emotie atât de puternica. Mai delicati la inimi, unii dintre noi am putea plesni si – Doamne pazeste! – mortul ne-ar avea pe constiinta toata viata. El stia cu siguranta, ca nu e un lucru întelept sa ai idei proaste, însa daca tot le ai, macar sa nu fi de acord cu ele. De cum îti înfloreste o idee proasta în minte, imediat sa iesi pe toate canalele publice si sa-ti declari dezacordul cu ea perorând cu spume si gesticulând cu frenezie. Poate ca, în sinea lui, Adrian Paunescu stia ca propria moarte nu e o idee stralucita, dar atunci, ma întreb, de ce i-a dat curs totusi?
În primul rând ca, mort, nu arata bine, iar el ar fi trebuit sa se gândeasca de doua ori înainte s-o faca. Oricum nu mai bine decât arata înainte, chiar si în momentele lui proaste. si, în al doilea rând, s-a privat pe sine de ocazia plânsului public la disparitia unui titan. Ce spectacol fabulos ar fi putut iesi, daca în cimitirul Bellu la capatâiul sau ar fi stat nu Vadim Tudor, ci el însusi, tunând cu vocea încinsa despre intolerabila sa disparitie si repetabila povara a poporului român care îsi pierde atât de nedrept titanii! E adevarat ca s-a plâns pe sine si s-a jelit cu mult înainte, de parca moartea e o nedreptate care numai lui i s-ar face, ceva strigator la cer care ar trebui odata si-odata scos definitiv din ordinea vietii. O gluma proasta care n-ar mai trebui repetata. Moartea e o ticalosie ce trebuie denuntata si, într-o buna zi cineva ar trebui luat de urechi si izbit de pamânt cu toata setea pentru mârsava lui conspiratie.
Noua, popor tandru si copilaros, un joc de-a baba-oarba parca ne-ar fi placut mai mult. El sa se îmbrace în pijamale plusate de spital. topaind ca un ursulet sa se ascunda de noi prin saloane, sali de operatie, sa-i pierdem urma la reanimare unde nu ne e îngaduit sa pasim. Apoi sa-l asteptam si sa-l tot asteptam. Sa treaca o vreme, noi sa nu ne impacientam sperând ca totul va fi bine caci poetul e pe mâini sigure. Iar într-o buna zi, ca si cum ar vrea sa ne rasplateasca veghea, sa apara nou, zdravan si grav, recitând în tumult poemul reîntoarcerii sale de-acolo de unde noi ne-am temut ca nu va mai sti sa revina. Însufletiti de emotia învierii lui, ridicati în picioare de trairi nestapânite ca la Cenaclul Flacara, sa urlam nebuni de fericire ca El este din nou printre noi / Ca nufarul prin noroi (de dragul rimei).
Dar iata, însa, ca poate s-a suparat pe noi, poporul lui iubitor, si n-a mai continuat jocul. Cine stie cu ce l-am indispus. Noi am fi vrut sa fie ca de obicei, sa glumim putin împreuna, sa ne amuzam, sa plutim în hohote pe niste barcute facute din ziar uitând ca s-ar putea sa ne scufundam. Sa râdem, sa ne cinstim nitel si sa flecarim voiosi, sa nu ne intereseze încotro ne duce fragila noastra barcuta. Seriozitatea lui ne-a dat peste cap, ne-a rasturnat planurile, de altfel nu prea importante. Poate nu am început înca sa plângem, dar oricum gestul lui ne-a pus pe gânduri. O fi oare ceva de înteles, o fi vrând sa ne spuna ceva greu de priceput? Poate ca nu, poate ca moartea lui a deschis doar niste ochi imensi în care pe neasteptate trebuie sa privim. Niste ochi de meduza.
