Lazar Ladariu: “Pentru mine culoarea politica ramane la intrare. Cultura conteaza.”
Reporter: În tineretea dumneavoastra, ati petrecut un an de zile în comuna, ca profesor. Povestiti-ne despre acea perioada.
Lazar Ladariu: Într-adevar. În Urisiul de Sus, sat apartinator de Chiheriu. În 1957, dupa ce am terminat liceul la Alexandru Papiu Ilarian din Targu-Mures, nu mi s-a acceptat dosarul pentru admiterea la facultate. Erau atunci niste directive conform carora se intra pe dosar. Daca aveai originea “sanatoasa”, se facea un dosar pentru sfat popular. Cei care aveau acest dosar mergeau la facultatile pe care si le alegeau, dadeau examenul si, daca luau media 5, aveau bursa de Sfat. Bursa de Stat si bursa de Sfat. Eu nu întruneam aceste conditii pentru ca eram dintr-o localitate – Idicel Sat – unde nu exista Cooperativa agricola. Nu exista nicio alta forma de întovarasire. Astfel, eram considerat un fiu de chiabur. Tatal meu avea opt hectare de pamânt cu totul, iar noi eram trei feciori. Ar asa erau vremurile – se mai dovedea, înca o data, ca nu sunt vremurile sub om ci oamenii sub vremuri. M-am plimbat cu dosarul aproape în toata tara. Initial, l-am depus la Cluj, iar acolo mi s-a recomandat sa ma adresez în alta parte. Am încercat la Universitatea din Bucuresti, apoi la cea din Iasi. În vremea aceea erau trei mari centre universitare cu facultati de filologie în tara – la Cluj, Iasi si Bucuresti. Neacceptându-se dosarul, era o naivitate sa cred ca pot eu sa vin sa-i pacalesc pe cei din alta parte, asta daca pe clujeni nu am reusit sa-i pacalesc. Dupa ce m-au purtat peste tot, pâna la urma mi s-a dat un post de suplinitor la Urisiu de Sus. Mi-a prins extrem de bine pentru o posibila viitoare cariera, pentru ca vroiam sa fiu dascal. Am petrecut un an de zile acolo, pâna în 1958, când, în sfârsit, mi s-a primit dosarul.
Vreau sa fac o paranteza – cum mi s-a primit dosarul, în 1958, dupa un an de asteptare. Atunci, a venit un ordin de la Ministerul Învatamântului ca sa existe un procent de 2% admisi la facultati fara acele dosare. Si am intrat cu 2%, alaturi de alti profesori din vremea aceea. Si ei erau considerati intelectuali. La Urisiu de Sus am întâlnit un sat ca al meu. Cu traditii, cu oameni nemaipomeniti. Oameni saraci, dar cugetati – pe care, într-adevar, pot sa îi numesc filosofi ai locului. Oameni care niciodata nu m-au dezamagit. Oameni pe care i-am stimat si despre care am scris. Si iata ca timpul a trecut si nici nu m-am mai asteptat ca ei sa se gândeasca la mine, întrucât am petrecut numai un an. Dar nu m-au uitat, ba mai mult mi-au acordat titlul de Cetatean de Onoare al comunei. A fost cea mai mare surpriza pentru mine si a fost, cred, cel mai frumos gest, cea mai frumoasa manifestare, dupa atâta amar de ani, pentru un om.
Reporter.: Cum si-a lasat amprenta asupra vietii dumneavoastra scurta perioada petrecuta aici?
Lazar Ladariu: A fost un an. Un an e putin. Dar, daca nu stai cu capul în traista – cum se spune pe la noi – înveti foarte multe pe oriude ai merge. În privinta comportamentului, a modestiei, a filosofiei locale. Ce am întâlnit deosebit aici a fost o buna orânduire a lucrurilor, cum n-o sa mai întâlnesc pe altundeva. S-a mai pastrat ceva bun-simt, se mai gaseste si respect, dar cu precadere la sat. La orase, deja, foarte putin. Lumea s-a schimbat. Înca o data va spun – am învatat de la ei ce înseamna cumpanirea aceasta si întelepciunea româneasca.
Reporter: În final, un mesaj la ceas de sarbatoare?
Lazar Ladariu: Le doresc sa tina mult la mosia asta a lor, pentru ca pamântul e al lor, pamântul înaintasilor, pamântul pe care s-au nascut mosii si stramosii lor. Sa ramâna credinciosi vetrei stramosesti. Nu sunt cuvinte mari, dar se vede ca avem din ce în ce mai mare nevoie si de ele. Sa îsi iubeasca traditiile, portul frumos din partea locului, limba noastra româneasca. Ea trebuie sa fie acasa stapâna în orice situatie si în orice perioada. Sa-si iubeasca credinta stramoseasca, biserica. Si, în final, sa fie credinciosi acestei legi stramosesti, pentru ca suntem legati de pamântul din toate punctele de vedere.
A consemnat
Bradut-C. SUCIU
