Legile-s perfide, Toadere!

Nici n-am început bine anul că iacătă, controversa! Și nu de oricare, ci din aia la cald (înspre fierbinte). Și nu de oriunde, ci din lege (nu din tocmeală…). Ceea ce a încins spiritele (antrenate în perioada sărbătorilor de iarnă) a fost textul unei ordonanțe date pe final de decembrie. În lipsă de ninsoare, fulguială sau chiar lapoviță.

Principiul care s-a voit îmbrăcat în straie legale nu-i unul de lepădat. Pentru că, într-o măsură considerabilă, a fost dictat de rea­litate. Adică, este cazul să le facem loc onorabil tinerilor noștri și să le dăm ocazia de a se manifesta profesional la noi, nu prin cele țări. În care au fost (practic) obligați să plece pentru un trai pe care au tot dreptul să și-l construiască. Va să zică, pensionarii încadrați în „câmpu’ muncii”, care cumulează salariul (de bază) cu pensia (pentru vechime, plus salarii compensatorii), sunt obligați de menționata ordonanță să opteze pentru unul din cele două venituri. Pe scurt, ori în cal, ori în căruță! Nu tu cu dosu’n două luntrii, nu tu concomitent, cu cloșca, puii și ouăle (proaspete și la obiect)…

Nu-i niciun secret că în destule situații șansele de promovare ale tinerilor (și mă refer exclusiv la cei competenți, căci încă avem din ăștia) sunt blocate de șefi, șefici și șefuți mathusalemici care nu se mai coboară de pe posturi, scaune, funcții, demnități, organigrame. Cum a fost și cazul unui mi­nistru depistat ca băgând la teșcherea lunar o cărămidă de lei (de pensionar activ), caz care a inspirat (astfel cum susțin unii membrii ai guvernului și alți demnitari) adop­tarea ordonanței. Și ca el, încă mulți.

Însă, aplicarea principiului separării apelor în beneficiul tinerilor a fost dat peste cap de stilul unei democrații prost înțelese. Care nu admite tratament diferit și nici cu mănuși. Pentru nimeni și pentru nimic. Toți la egalitate. Trăiască!

Așa se face că au fost loviți cu miile, ba chiar cu zecile de mii, oameni care nu se îmbogățesc prin cumularea pensiei cu salariul și, pe deasupra, de serviciile cărora nu ne putem dispensa. Pentru că ne dor fie trupurile, fie sufletele. Este cazul mediatizat al asistenților maternali, al însoțitorilor persoanelor cu dizabilități, al asistentelor me­dicale (care trebuie să le înlocuiască pe cele proaspăt școlite, plecate cu toptanul în străinătate). Deopotrivă, este cazul reprezentanților de frunte ai artei noastre teatrale, precum și cazul cercetărilor noștri științifici (desigur cei adevărați, de vârf, nu tovarăși doctori-academicieni-ingineri moșteniți din secolul trecut). Împinși de tevatura pe care a declanșat-o ambalajul legal de slabă calitate al ordonanței, diferiți reprezentanți ai puterii s-au înghesuit să ne dea rețete de preparare și coacere rapidă. Astfel, prim-ministrul ne-a explicat cum că „ucigă-l crucea” nu-i chiar așa de negru precum pare, căci oamenii de care avem nevoie nu-s scoși pe tușă. Scop în care ne-a arătat că aceștia au la îndemână soluția încheierii de convenții civile, pentru a-și continua activitatea, acolo unde acest lucru este necesar. Cu alte cuvinte, excepții-portiță, chiar dacă ordonanța nu conține nicio excepție. Numai că șeful exe­cutivului a fost informat în mod eronat, dat fiind că: 1) desfășurarea muncii pe baza convenției civile presupune o activitate li­mitată în timp (câteva ore pe zi, respectiv câteva ore pe săptămână) și ca materie (convenția civilă presupune o prestație unică, determinată, pentru îndeplinirea unei acti­vități diferite de cea comună, realizabilă în baza unui contract de muncă); 2) O.U.G. nr. 55/2006 a modificat art.101 din Codul muncii, așa încât convențiile civile nu mai sunt acceptate în dreptul muncii din septembrie 2006, nici măcar pentru activități sub 2 ore pe zi, respectiv sub 10 ore pe săptămână; 3) convenția (civilă) conținută de art.1470, 1413 Cod civil nu-i o alternativă, în sine, la contractul de muncă pentru că, în primul rând, nu-i concepută pentru o acti­vitate ritmică și de durată, cu un program normal de lucru, ci pentru îndeplinirea unei anume sarcini ce ține mai mult de creație și creativitate (materială, intelectuală, etc.).

Alți purtători de putere au venit cu altă idee (năstrușnică), acceptând, implicit, că ipoteza cu convenția civilă nu prea merge. Așa că au sugerat victorios ca persoanele în cestiune să-și desfășoare activitatea pe P.F.A. (persoană fizică autorizată). Parcă-i și văd pe actorii Naționalului cu autorizația în cauză la purtător, ca precupeții din Obor. Sau pe cercetătorii recunoscuți sau pe medicii consacrați. Milogindu-se pe la te miri ce foruri ca să le dea baza materială necesară exer­citării profesiei (sau să le permită accesul la date fără de care munca-i în zadar) ori să-i lase să pună piciorul pe scena marilor teatre (din când în când).

Dacă tot se voia eradicarea unei situații de netolerat, trebuia să se înceapă cu începutul, adicătelea cu o ordonanță vizând puterile statului (și angajații lor). Fără

excepție. Apoi, într-o a doua fază, să se fi reglementat situația cumulului în celelalte domenii (cercetare, învățământ, sănătate, cultură, etc.), unde nici veniturile nu-s nu’ș ce și nici salarii compensatorii nu se dau. Dar, vorba unui distins avocat din baroul nostru care, într-o ultimă încercare de a-și liniști clientul prins în hățișul actelor normative claie peste grămadă, i-a spus: „Legile-s perfide, Toadere!”. Iar Toader a rămas năuc. De atâta adevăr…

Andreea CIUCA