Locomotiva națiunii

De la sfârșitul celui de-al II lea război mondial, când întreaga Europă era devastată, întâlnim două grupuri mari de interese: SUA si URSS. Statele Unite doresc o revenire rapidă a țărilor vestice, impulsionându-le, pentru a putea estompa expansiunea comunismului sovietic și interesele URSS, care dorea extinderea influenței sale și în vestul Europei. Asa cum spunea Dick Leonard (Guide to the European Union, The Economist Newspaper Ltd., 1998, p. 11) “catalizatorul” integrării europene a fost, intr-o abordare mai mult sau mai puțin simplistă și simbolică, nimeni altul decât Adolf Hitler, care a izbutit, prin forța armată, să reunească majoritatea statelor care în prezent formează Uniunea Europeană. În acest context, statele occidentale ale Europei, doresc să scape de presiunea celor două mari forțe, pe de o parte pentru a contracara o întărire prea mare a influenței americane în zona europeană, iar pe de alta parte pentru a face față dominației crescânde a URSS, manifestată cu preganță în estul Europei (1948 – “Lovitura de la Praga”, URSS și-a impus dominația cu forța în Cehoslovacia). Aceste surse de presiune au determinat coalizarea Europei Occidentale. Soluția găsită a fost aceea de a diviza Germania și de a o impulsiona din punct de vedere economic, pentru a rezista expansiunii comunismului.

Ideea reconcilierii franco-germane și a unității europene a avut susținători marcanți, unul dintre aceștia fiind premierul britanic Winston Churchill, care îndemna în anul 1946 Franța și Germania să construiască Statele Unite ale Europei”. La fel era Aristide Briand, iar la Conferința de la Haga, care a pus bazele Consiliului Europei, s-au raliat Alcide de Gasperi, Paul Henry Spaak, precum alții.

În 1948 a luat naștere O.E.C.E. – Organizația Europeană de Cooperare Economică, menită să gestioneze și să distribuie, între statele membre, ajutoarele destinate reconstrucției, acordate de către SUA, prin Planul Marshall. În 1961, s-a constituit OECD – Organizația Economică de Cooperare si Dezvoltare. De fapt încă din 1948 s-a semnat la Bruxelles un tratat, pe 50 de ani, sub denumirea de Uniunea Europei Occidentale, avându-i drept inițiatori Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg, 6 ani mai târziu se alătură Germania și Italia, ulterior Portugalia, Spania si Grecia. Aceasta organizatie prinde putere prin Tratatul de la Maastricht, conform căruia este chemată să devină “brațul înarmat al Uniunii Europene”.

Toate aceste discuții au fost inițiate de către șefii acestor state. Pe cât de celebră și pe atât de istorică este întâlnirea celor trei mari șefi de state, Franklin Delano Roosevelt, Iosif Visarionovici Stalin și a primului ministru Winston Churchill, de la Yalta, când cele trei mari puteri împărțeau lumea. Această instituție a cunoscut o evidentă evoluție în ceea ce privește formele, structurile, împuternicirile, protocoalele etc.

În viziunea mea, șeful unui stat, pe lângă răspunderile pe care le are, spre exemplu în România: imunitatea, răspunderea politică, răspunderea penală, mai are și o altă raspundere: aceea de a face lobby de țară.

Președintele unei țări este omul ce reprezintă o întreagă națiune. Dacă președintele e știrb, ceilalți vor crede că țara din care acesta face parte nu are o cultură în igiena orală. Și exemplele pot continua. Vizitele unor șefi de state importante atrag după sine lumina reflectoarelor marilor investitori, a oamenilor de știință, a politicienilor, a turiștilor, aducând beneficii statului. Dacă acea vizită este bine reprezentată.

Relatiile externe ale regelui Carol I au făcut ca România să prospere din punct de vedere economic, aveam primul oraș electrificat din Europa, calea ferată creștea vâzând cu ochii. Reținem doar unul dintre numele celebre din rândul marilor industriași ai vremii, Nicolae Malaxa, cel mai mare om de afaceri al perioadei interbelice s.a.m.d.

Nicolae Ceaușescu a întreținut relații externe foarte bune cu China, precum și cu țările arabe, știut fiind faptul ca unul dintre prietenii lui a fost Mahomed Reza Pahlavi Aryamehr, Șahul Iranului.

În anul 1978, cuplul Ceaușescu a fost invitat în Marea Britanie, acel an a adus după sine alte vizite, precum a cancelarului vest-german Helmut Schmidt, a președintelui Egiptului, Anwar El Sadat, și a șefului diplomației israeliene Moshe Dayan. Călătorise și el a treia oară în SUA, apoi în China, Coreea de Nord, Vietnam, Laos și India în acel an. Presa vremii arată că în acea epocă șeful statului comunist era un om care conta în politica externă. Elena Ceaușescu are parte de veritabile ceremonii ca “savant de renume mondial”. La Londra i se conferă calitatea de membru de onoare al Institutului Regal de Chimie și titlul de “Profesor Honoris Causa” al Institutului Politehnic, iar lui Nicolae Ceaușescu i se lansează o carte din “gîndirea lui creatoare”, în engleză. După vizita la Bristol și demonstrațiile tehnice din incinta firmelor British Aerospace și Rolls-Royce, președintele României Socialiste a semnat contracte cu renumitele firme britanice. România nu era ocolită în acea vreme de mai marii puterilor mondiale. Nu pot să nu amintesc de invitația președintelui SUA, Richard Nixon, de a vizita Casa Albă.

Anii de după 1989 aduc schimbări majore în viața presedintelui Romaniei. Recent scăpați de sub jugul comunist, trebuia să arătăm lumii întregi noua viziune a României asupra noului mers al Europei Occidentale. Anii sub dictatura comunistă au făcut ca România să nu fie membră a NATO, UE, nemaivorbind de o participare în Consiliul Europei sau la Tratatul de la Roma.

Dar despre evoluțiile externe ale președinților de după 1989 și cât de importante sunt relațiile internaționale ale României de azi, în numărul următor.

Aurelia FRĂ‚TEAN