Meditații solitare despre “Idioții utili” ai tuturor cauzelor
“Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra întotdeauna dreptul tău de a spune ceea ce gândești.”
(anticul Piron)
Într-o tăcere comodă, resemnată și complice începem să uităm acel însângerat decembrie 1989. Iar înainte de uitarea definitivă operează din ce în ce mai mult “memoria selectivă”. În anul care abia s-a încheiat, din ce în ce mai puține televiziuni și jurnale cu pretenții naționale au considerat necesar să mai acorde spații ample acelor evenimente. Dar comemorările, fie ele cât de succinte, readuc în fiecare an aceleași întrebări, cele mai multe rămase fără răspuns. Cu trecerea timpului, actorii principali ies unul câte unul din scenă. În urma lor rămâne o tăcere vinovată și o indiferență din ce în ce mai evidentă față de cele întâmplate cu adevărat. Nu sunt dintre aceia care acceptă pur și simplu ideea de revoluție, chiar dacă manualele noastre de istorie încearcă pueril să o acrediteze și să-i îndoctrineze pe elevi în acest sens. Nu sunt nici printre cei care acceptă, ca pe o fataÂlitate, lipsa oficială de interes pentru lămurirea aspectelor neclare ale faptelor din acele zile încrâncenate și pline de adevăruri spuse cu jumătate de gură. Și asta pentru că atunci când ți-a fost dat să trăiești anumite evenimente din interiorul lor, moartea sau viața TA sunt două variante care capătă un cu totul alt sens și o cu totul altă valoare. Și asta după ce ai scăpat cu viață. Mascarada de proces a soților Ceaușescu rămâne peste timp o pată pe obrazul Justiției române. Fostul președinte Ion Iliescu spunea că împușcarea soților Ceaușescu a fost un act reÂvoluționar și necesar, ceea ce ar fi în opinia sa o justificare a sentinței neargumentate și a procedurii sumare de execuție. Este de neînțeles ca la atâția ani de la evenimentele din decembrie ‘89 să acceptăm termenul de revoluție doar pentru că așa au hotărât cei ce au preluat (sau confiscat) puterea când de fapt ar trebui să lămurim momentele rămase neclare din desfășurarea evenimentelor petrecute pe întreg teritoriul țării. Pe lângă mai vechile semne de întrebare, mereu apar altele noi. Mulți dintre cei care au văzut ceea ce s-a întâmplat la acel proces, fie din interiorul tribunalului special, fie din unitatea militară condusă de generalul (r) Kemenici, nu sunt dispuși să vorbească, au căutat să intre în anonimat sau au fost trimiși departe de țară. Dar pe lângă ei mai sunt mulți alții care au trăit sau au fost martori, pe întreg cuprinsul țării, la momente rămase neclare. Se spune că timpul le rezolvă pe toate. Nu cred însă că intrarea în negură și uitare a faptelor sunt o fatalitate și ar fi imposibilă găsirea a cât mai multor răspunsuri la întrebările despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în decembrie ’89. Pierderile de documente din instituții ale statului și “pierderile de memorie” ale martorilor la evenimentele din decembrie 1989 te fac să te gândești că operațiunea de ascundere a adevărului ar fi fost programată. Cine a manevrat “păpușile” care au ieșit în prim-planul acelor zile, fiind mai apoi scoase din scenă cu discreție? Eroii – ca noi toți dealtfel – au făcut și ei parte din joc, ca victime colaterale, dar necesare, iar câștigătorii programați… Cu mult înainte și în orice caz, în altă parte. Pe aceștia din urmă îi regăsim ca făcând parte din clasa politică actuală, din mediul oamenilor de afaceri de succes, din rândul magistraților… Tăcerea noastră, a celor mulți, dar nu și proști cum ne-ar vrea unii – masa de manevră sau altfel spus “idioții utili” cum suntem probabil considerați de ei – înseamnă să acceptăm “adevărurile prefabricate”. Deșteaptă-te române!
Nicu Balint
