Microbuzele şcolare ARO, jucăria şoferilor

Potrivit unei înţelegeri între Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi inspectoratele şcolare judeţene, înţelegere girată, de altfel, de Cabinetul Năstase, Uzina ARO Câmpulung Muscel a livrat, până acum, peste 1000 de microbuze ARO pentru transportul elevilor la şi de la unităţile de învăţământ. Asigurarea unor mijloace de transport pentru elevi devenise necesară, având în vedere că numeroase şcoli au fost desfiinţate, ca urmare a scăderii continue şi constante a numărului de cursanţi. Constructorii musceleni de automobile de teren au răspuns prompt comenzii guvernamentale, mai ales că ARO traversa o perioadă extrem de dificilă. Însuşi directorul general de atunci al uzinei, Aurel Dordea, declarase presei locale, în urmă cu circa doi ani şi jumătate, că maşinile comandate de MEC au reprezentat “o gură de oxigen” pentru ARO.

Dascălii de ţară au devenit brusc specialişti în automobile rutiere

Ca atare, două modele de microbuze (având capacităţile de 14, respectiv 22 de locuri) au fost rapid proiectate, realizate şi apoi livrate către şcolile aflate în cele mai izolate şi greu accesibile locuri din ţară. Îndată după primele livrări, însă, au început să apară în presă  – simultan, nota bene, ceea ce presupune o coordonare – o serie de articole în care erau incriminate defectele microbuzelor produse la Câmpulung. S-a încercat, într-o manieră destul de subtilă, acreditarea ideii că ar fi mult mai bine pentru toată lumea ca Ministerul Educaţiei şi Cercetării (MEC) să renunţe a mai dota şcolile cu microbuze ARO, în favoarea microbuzelor din import. Microbuze, e drept, mai bune calitativ şi ceva mai economice în exploatare, dar şi de cel puţin 3 ori mai scumpe decât modelele similare produse la ARO. Tot felul de primari şi directori de şcoli de prin sate aflate pe toate coclaurile patriei au început să aibe apariţii în presă, în care criticau de zor ba maniabilitatea maşinilor ARO, ba diverse opţiuni de proiectare. Mai-mai să credem că toţi primarii şi Domnii Trandafiri contemporani se pricep nu numai la politică, fotbal şi femei, ca tot omul, ci şi la automobile rutiere. Reacţionând la aceste semnale de presă, conducerea Uzinei ARO a decis să trimită în ţară, acolo unde presa a semnalat diverse probleme în funcţionarea microbuzelor şcolare, echipe mixte, de specialişti ai uzinei şi jurnalişti, pentru a se vedea realitatea la faţa locului şi pentru a se opera de îndată, eventualele remedieri. Surprizele au fost mai mari decât ne putusem închipui iniţial. Să le luăm, însă, pe rând.

Cu microbuzul şcolii la cărat porumb şi buşteni

Pe drumul dinspre Câmpulung către Transilvania (interesant de precizat este că majoritatea semnalelor negative referitoare la microbuzele ARO au venit – nu întâmplător, credem noi –  din judeţele Ardealului), unul din specialiştii Uzinei ARO, inginerul Constantin Huţanu, spunea: “Domnule, nu se poate să fie adevărat tot ce-am citit despre maşinile noastre. Eu ştiu foarte bine că nu putem concura cu Mercedes sau Volkswagen, nici măcar cu Fiat sau Iveco. Dar nici rable nu producem aici. Facem totuşi maşini capabile să meargă oriunde, pe aproape orice fel de teren. La capitolul ăsta, poate doar Hummer-ul american să fie mai bun ca ARO. În rest…” Ajungem în Sighişoara, de unde urmăm drumul către Agnita. Nimerim repede satul Bârghiş, acolo unde, potrivit cotidianelor sibiene, microbuzul ARO pentru elevi cică mai mult stă în reparaţii decât merge. Găsim  microbuzul parcat în garajul unuia din consilierii locali, care e şi şoferul maşinii. Vehiculul era curat, bine întreţinut. “N-am avut necazuri cu el, o mers bine până acuma. Ne descurcăm însă mai greu cu motorina, că nu tăt mereu îs bani ca să luăm”, spune consilierul-şofer. Specialiştii de la ARO inspectează cu atenţie maşina şi găsesc în salonul pasagerilor câteva boabe de grâu care au scăpat vigilenţei măturii. Başca nişte aşchii de lemn, care îl dau de gol pe şofer. Aflăm de la săteni că microbuzul şcolii mai e folosit, din când în când, fie la cărat “cucuruzul” (porumb-n.r.) la moara din satul vecin, fie la cărat lemne din pădurea satului.

Microbuzul şcolar, vehiculul de deplasare a poliţiştilor la chermeze

An de an, la finele lunii august, primarul din Uricani, pesedistul Gheorghe Suciu, organizează aşa numitele zile ale oraşului. Trecem peste faptul că în istoria urbei nu s-a întâmplat niciodată nimic semnificativ, în august, care să îndrituiască astfel de serbări. Trecem şi peste faptul că serbările pricinuite de “Zilele Oraşului Uricani” coincid şi cu ziua primarului Suciu. Anul trecut, spre exemplu, la finele serbărilor respective, un contingent de plutonieri de la Poliţia locală a participat la cheful de spartul târgului, pe care alde Suciu l-a organizat la cabana Buta (circa 35 de km de la Petroşani, în apropiere de localitatea Câmpu lui Neag). Deplasarea poliţiştilor la şi de la locul chermezei s-a făcut cu microbuzul pe care Uzina ARO l-a livrat şcolii generale din Uricani. Adică pe banii publici. Presa (ziarele “Gardianul” şi “Gazeta Văii Jiului) a semnalat faptul că plimbarea poliţiştilor la şi de la şpriţ a fost plătită de amărâţii de contribuabili din Uricani şi am crezut că primarul Suciu a tras învăţămintele cuvenite din această întâmplare. Ne-am înşelat însă. La ediţia de anul acesta a zilelor Uricaniului, scenariul s-a repetat întru totul identic. O sugestie pentru Suciu şi consilierii din Uricani: modificaţi inscripţia de pe microbuzul şcolar. Eventual, în loc de “microbuz transport şcolari”, insripţionaţi-l “microbuz transport miliţieni turmentaţi”. Varianta propusă de noi are, oricum, mai multă acoperire în practică.

Echipa de fotbal Avântul Miheş merge la meciuri cu microbuzul şcolii

Recent, am asistat la Luduş la meciurile de fotbal (juniori şi seniori) dintre echipa locală “Mureşul” şi Avântul Miheşul de Câmpie. Mai interesant decât meciurile în sine (localnicii, lideri autoritari în Divizia D, au căştigat la scoruri de maidan ambele partide) ni s-a părut faptul că fotbaliştii din Miheş au sosit la Luduş claie peste grămadă, într-un microbuz şcolăresc ARO. Microbuz care a fost oferit de ISJ Mureş şcolii din Miheş, nicidecum echipei de fotbal “Avântul”. Chestionat despre modificarea de destinaţie a microbuzului, conducătorul “Avântului”, un domn grăsului şi transpirat mai ceva decât Gabriel Cotabiţă, a ripostat cu tupeu: “Şi ce? care e problema că merge echipa cu maşina asta? E a Primăriei, face ce vrea cu ea”. Într-adevăr, domnii din Miheşul de Câmpie fac ce vor cu microbuzul şcolar. Uneori, chiar mai transportă şi şcolari. Alteori…despre asta însă vom scrie mai pe larg, într-o altă ediţie.

Patente moroşeneşti: palincă în motorină, contra îngheţului, şi ulei de transformator la servodirecţie

De departe, cel mai inventiv şofer al vreunui microbuz şcolar ARO este cel care deserveşte microbuzul alocat şcolii din satul Dumbrăviţa Chioarului, judeţul Maramureş. Echipa de la ARO nu l-a găsit iniţial pe şofer (bineînţeles, nici maşina), însă, de îndată ce s-a dus vestea în sat că a sosit o echipă de la ARO Câmpulung, a venit şi şoferul, fuga-fuguţa, să se plângă de multiplele “defecte” ale maşinii. “Servodirecţia mere tare greu”, a fost primul aspect semnalat de acesta. Inginerul Huţanu a depistat imediat cauza: şoferul (şofer amator, dar fin al unui consilier local) pusese în instalaţia de servodirecţie ulei de transformator, pentru că, zicea acesta, “i mai gros şi unge mai bine”. “Bine că nu i-a dat prin cap să pună smoală la servo, în loc de ulei. La mintea lui, aia ungea şi mai bine, că-i mai groasă”, a sunat replica unuia din specialiştii câmpulungeni. “Porneşte greu dimineaţa, când i frig afară”, s-a mai plâns finu’ şofer. După o verificare sumară, tot finul a dezlegat misterul: în rezervor adăugase ceva palincă. “Am pus o ţâră ca să nu se congeleze motorina”. Celor de la ARO le-a trebuit mai bine de o jumătate de oră ca să-l convingă pe flăcău să nu mai folosească alţi lubrifianţi decât cei prescrişi de constructor. La plecare, de îndată ce am ajuns la şoseaua Baia-Mare – Satu-Mare, ne-a depăşit vâjâind un microbuz şcolar ARO (al şcolii din satul Medieşu Aurit, judeţul Satu-Mare, am aflat ulterior) plin cu pasageri. Era într-o zi de sâmbătă, când nu se fac ore. Ţinând cont şi de faptul că pasagerii maşinii păreau trecuţi binişor de prima tinereţe, am zis că o fi avut loc, poate, vreo şedinţă cu părinţii. Nici primarul comunei, Adrian Meszaros, n-a ştiut ce să spună.

Cine e mai prost, maşina sau şoferul?

În articolul de faţă am prezentat doar câteva mostre despre cum înţeleg unii şoferi să exploateze maşinile făcute cadou de stat şi deci, plătite de noi toţi. Greu de spus, dacă ţinem cont de exemplele acestea, dacă maşinile ARO sunt proaste sau, pur şi simplu, unii şoferi sunt încă şi mai proşti. “Nu e admisibil să pui ţuică în motorină sau tot felul de uleiuri proaste la motor sau la servodirecţie”, spunea subinginerul Nae Ceauşescu de la ARO. “Au fost şi destule cazuri unde maşinile s-au defectat din cauze neimputabile şoferilor. Am remediat însă prompt orice problemă, indiferent că a apărut în Argeş sau în judeţele mai îndepărtate. Am acordat prioritate intervenţiilor necesare la microbuzele şcolare, pentru că ştim că cei care suferă când microbuzele nu circulă sunt copiii”, a declarat Iustin Preoteasa, director comercial la ARO.
Din raidurile inopinate, întreprinse vreme de mai bine de doi ani, pe urmele microbuzelor şcolare ARO, am tras concluzia că maşinile respective îşi fac, în general, datoria, chiar dacă circulă pe nişte drumuri extrem de proaste, pe unde nici căruţele nu se încumetă. Ar fi mai bine pentru toată lumea dacă aceia care au în grijă aceste microbuze le-ar îngriji cu ceva mai multă grijă, aşa cum o face şoferul (un sas, fost şofer de TIR) microbuzului şcolii din Cincu, judeţul Braşov. Însă, câtă vreme motorina e “îmbunătăţită” cu horincă…

Sorin Simion