Milică, în Timpul Dărâmării sale

E rău să cazi, dar atunci când te şi loveşti este de-a dreptul dureros. E chiar tragic pentru cineva, care mergea în vizite oficiale la Washington, să ajungă acum să se bucure dacă îl bagă lumea-n seamă prin oraşele de provincie româneşti. Sau să se trezească, din prinţ, cerşetor politic. Când era preşedintele României, Emil Constantinescu s-a autointitulat “lider regional”, închipuindu-şi că Balcanii şi Carpaţii stau pe umerii săi fini de geolog, dar acum “regiunea” aceea s-a redus dramatic pentru el, deoarece nu mai ţine pe umeri decât propriul sacou.
A venit (şi) la Târgu Mureş să lanseze “ediţia populară” a cărţii sale de mult timp lansate: “Timpul Dărâmării, Timpul Zidirii”. La această manifestare culturalo-politică lumea s-a înghesuit la fel ca la parizer afumat, adică deloc. Semn că numărul simpatizanţilor săi a ajuns extrem de redus. Probabil că susţinătorii săi din judeţ l-au menajat şi nu i-au spus că la lansarea unei cărţi despre Holocaustul în judeţul Mureş (care a avut loc tot în Sala Mică a Palatului Culturii) a fost de două ori mai multă lume, chiar dacă pe autorii acestei lucrări îi cunosc infinit mai puţini români.
Un paradox este tocmai acela că Emil Constantinescu are o notorietate uriaşă (adicătelea, 97,3 la sută dintre români îl cunosc), dar se bucură de încrederea a doar 11,4 la sută dintre electori şi nu strânge nici măcar 1 la sută dintre voturi (potrivit IMAS – ianuarie 2004). În vreme ce o doamnă venită din Nevada acum câteva luni, care are notorietate scăzută, ar aduna mai multe voturi. E clar ca fostul preşedinte al României nu mai are nici un viitor pe scena politică românească, dar se încăpăţânează să creadă contrariul.
Constantinescu a stat doi ani în umbră şi bine a făcut. Apoi a pus la cale “partidul de investigaţie jurnalistică” Acţiunea Populară, care nici nu este încă identificat pe scena politică. Trebuie să recunoaştem că doctrina acestui partid şi chiar principiile pe care le vehiculează preşedintele său sunt nobile. AP vrea o altfel de politică în România, una care să se asemene cu ceea ce se practică în ţările dezvoltate. Poate că e prea devreme pentru România un asemenea demers, poate că acest partid vrea să fie unul “prea serios” pentru manelismo-can-can-ul autohton. Dar e cert că Emil Constantinescu nu poate fi, acum, exponentul acestor principii. Nu pentru că nu le-ar împărtăşi, ci deoarece nu poate atrage masele către Acţiunea Populară. Alegătorii nu-l mai vor şi, prin extensie, ei nu au cum să înţeleagă şi să aprofundeze mesajul acestui partid. Degeaba eşti deştept şi frumos, dacă naşti nepăsare, repulsie ori lumea nu te bagă în seamă.
În plus de toate, mi se pare că fostul preşedinte al României este şi într-un imobilism oratoric. Vorbeşte aceleaşi lucruri cu orice prilej, repetă la infinit aceleaşi fraze. Dacă îl întrebi pe Constantinescu despre flori, el îşi va aduce aminte de panseluţele plantate de mineri în Piaţa Universităţii; dacă îl întrebi despre mezeluri, el va vorbi de Cârnaţii Trandafir, care aduc aminte de sigla PSD; dacă îl întrebi de cămaşi, îţi va povesti cum erau puşi în cămăşi de forţă opozanţii regimului ceauşist. Să fie oare din cauza traumatismelor provocate de dureroasa cădere în sondaje? Dar oare izbucnirile sale “profesorale” de a da permanent lecţii i se trag de la catedra Universităţii? Dar oare bolovanul electoral pe care-l are prins de gât e de la faptul că e geolog? Probabil. E clar însă că Emil Constantinescu trăieşte acum Timpul Dărâmării şi nu sunt sigur că va mai prinde Timpul Zidirii!

Doru TOMU