Uncategorized

Minciuni salvatoare

Acum, când toți se înghesuie să scrie despre Adevărul, ferm convinși că adoptă poziția cea mai corectă, eu, care printr-un defect congenital sunt surd la vocea colectivă, mă voi mulțumi să spun câte ceva despre minciuni. Cum am și vanitatea unei voci publice, nu sunt străin de dorința de-a fi luat în serios. Poate că gafa mea este anunțarea abruptă a intenției de a scrie despre minciuni. Riscând să-mi pierd o parte din simpatia cititorului, mă flatez totuși cu iluzia că am procedat fairplay.

Ca să fiu sincer până la capăt, Mario Vargas Llosa mi-a livrat ideea sa scriu despre minciuni. Nu intenționez o cronică literară, cu toate că textul lui, Adevărul minciunilor, ar merita cu prisosință chiar un studiu de specialitate. Eu vreau doar să chestionez pe cât de serios e cu putință relația mea cu minciuna și, dacă se poate, să vădesc funcția de sublimare terapeutică, atât în viața personală, cât și în cea socială. În sensul pe care-l valorific aici minciuna este ficțiunea literară, asupra căreia planează mutuala convingere a irealității. Nici un scriitor mare nu pretinde să fie crezut pe cuvânt, dar speră să fie bine înțeles. Nici un cititor bun nu crede în adevărul brut al celor citite prin romane, însă știe că, în chiar absența adevărului, cartea comunică ceva profund valoros și semnificativ.

Vreau să conving în special adolescenții și tinerii să se apropie mai cu bărbăție de minciunile literaturii, cu riscul chiar de-a trăda fast-food-ul realității virtuale, de unde se îndoapă bulimic cu tot soiul de produse subculturale și contraculturale. Nu fără oarecare rezerve vizavi de calitatea multor cărți ce ne populează librăriile, îi îndemn totuși pe tineri să caute în lume și întâmplări ce n-au avut loc, și idile ce nu s-au consumat, și victorii ce n-au fost repurtate decât în luptele din mintea unor autori și în cărțile lor. De ce? De ce să își bată capul citind ficțiunile altora? Poate pentru că alături de ceea ce îndură, suferă și trăiesc ei în viața lor reală, oamenii există și prin ceea ce își închipuie despre ei, despre fericirea, nemurirea sau realizările lor, despre rostul de-a se trezi în fiecare dimineață, de-ași învinge dezamăgirile, frica, de a-și urma visurile secrete și a mai amâna cu încă o zi concluzia că nimic nu are rost, că totul e praf și pulbere în această lume, în care nu-și mai află locul.

Dacă aș mai avea cincisprezece ani nu aș aspira la o altă fericire decât să mă pot amesteca dezinvolt, utopic și nesfârșit de naiv printre aventurile personajelor literare, să mă scurg în ficțiuni mai frumoase decât propriile mele vise, să-mi aleg modele, simpatii, să-mi decid afinități, să mă ambalez în atingerea unor ținte iluzorii, așa cum iluzorii sunt acele făpturi croite din cuvinte. Å¢ine de ordinea vieții omenești, iar eu mă grăbesc să întăresc că tocmai acest lucru e un bun câștigat, să poată evada în adevărul minciunilor scriitoricești, pentru a-și ajusta din când în când o viață infirmă. La modul absolut orice viață umană este infirmă, fie că-i vorba de geniu, călugăr, miliardar, polițist, vedetă sau cerșetor. Orice viață umană traversează momente, clipe sau zile când ar vrea să fie altfel. Pessoa exclama cândva „ce n-aș da să fiu un altul!”.

Dacă veți găsi pe cineva care să nu fi dorit niciodată, în nici un moment al vieții lui să fie altul, să fie altfel, să aibă parte de altă viață ori de altă fericire, atunci puteți să-l considerați fie divin, fie decăzut în cea mai gregară zoologie. Însă, dacă voi v-ați dorit să fiți altfel vreodată și nu ați avut puterea ori harul de-a vă crea lumea mincinoasă, adică literară, fictivă, în care să vă sublimați viața reală, sunteți probabil blestemați, condamnați la tristețe. Poate că aveți scuze pentru neglijența sau indolența voastră, dar asta nu schimbă lucrurile.

În final să mă legitimez și prin cuvintele celui căruia îi datorez această frugală meditație: „Oamenii nu trăiesc numai din adevăruri, ei au nevoie și de minciuni: de cele pe care le inventează de bunăvoie, nu care le sunt impuse, de cele care se prezintă așa cum sunt, nu deghizate în veșmintele istoriei. Ficțiunea le îmbogățește existența, o completează și, în timp, îi salvează de condiția lor tragică, omenească: aceea de a dori și de a visa mereu mai mult decât ceea ce pot realiza cu adevărat.”

Desigur, în sens religios, eschatologic, nu literatura te salvează. Nici măcar nu pretinde, nu își propune să facă asta. Însă e sigur că, până să survină acel ultim moment fericit al salvării noastre finale, de-o fi să fie, oamenii, societățile, măcinate de rutina unor existențe derizorii, copleșite de povara unei veșnice agitații lipsite de sens, nu au la îndemână ceva mai bun, mai eficace, cu care să-și decoreze tranzitul incert prin viață decât ficțiunile. Minciuna literară, dacă tot s-a recunoscut drept minciună, nu mai are de dat seamă decât de un singur lucru, să fie frumoasă. Adică, la întâlnirea cu ea să te prindă pe nesimțite dorința de-a evada, de-ai aparține, de-a schimba măcar pentru câteva clipe toate certitudinile vieții proprii pe acele minciuni. Dacă o carte nu face asta, poate fi abandonată fără remușcări. Dacă însă o face, ea trebuie îngrijită ca un secret panaceu pentru eventualele zile de mizerie sufletească, când, vorba lui Pessoa, ai prefera să fii un altul.

Vali MUREȘAN

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close