Uncategorized

Minunea de la Bălgrad

Pogorârea anuală a Sfintei Lumini la Mormântul Domnului din Ierusalim a fost de-a lungul timpului unul din semnele incontestabile ale adeveririi dreptei credințe. Istoria a cunoscut însă și multe alte miracole care atestă faptul că Ortodoxia este Biserica întemeiată de Hristos, “stâlp și temelie a adevărului”. Una din aceste minuni s-a petrecut chiar pe meleagurile românești, în vatra Mitropoliei Bălgradului (Alba-Iulia), fiind consemnată într-un document inedit din secolul al XVII-lea.

Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voevod Mihai Viteazul și adeverirea dreptei credințe:

“Cînd Mihail-Vodă, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory și a luat sceptrul Ardealului, a sosit în orașul de scaun, numit Bălgrad (Alba Iulia -n.n.), și a voit ca să zidească acolo, în oraș, o biserică ortodoxă. Însă preoții, orășenii și toți boierii, fiind de credința latinească “a Papei”, nu-i îngăduiau să zidească, zicînd că ei sînt de credință dreaptă și de aceea nu doresc să aibă în orașul lor o biserică de lege străină. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sînteți mărturisitori ai dreptei credințe, căci nu aveți harul Sfîntului Duh în biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioși, avem puterea cea adevărată a harului Sfîntului Duh, pe care și cu fapta sîntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau să-și dovedească dreptatea prin înfruntare de cuvinte și dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediți, altfel vă voi arăta eu, întru încredințarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum să arătăm? Căci nu e cu putință să dovedim decît cu cuvîntul Sfintelor Scripturi”. El le-a zis: “În dispute este osteneală fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem ușor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideți, zice, în mijlocul orașului și acolo să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu și preoții săi o vor sfinți în văzul tuturor. Tot așa vor face și ai voștri, deosebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa și le vom pecetlui cu pecețile noastre, pecetluind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apă va rămîne nestricată, ca și cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credința aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credința lui este rea. Dacă apa mea va rămîne nestricată, cum nădăjduiesc că mă va ajuta Dumnezeu, voi n-o să vă mai împotriviți și o să-mi îngăduiți să zidesc biserica, iar dacă nu, facă-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu toții într-un glas: “Bine, bine, să fie așa!”. Și, a doua zi dimineața, a ieșit domnitorul cu toți boierii și curtenii săi în piață, cu episcopul și cu preoții, slujind litia după obicei, cu cruci, cu lumînări și candele. Și, ajungînd la locul pregătit, au săvîrșit marea sfințire a apei, rugîndu-se cu toții lui Dumnezeu, cu lacrimi și suspine, să proslăvească dreapta credință, iar pe cea rea s-o facă de rușine. Tot în piață, dar deoparte, în fața tuturor, latinii au sfințit apa și au sărat-o. După care, astfel sfințindu-și apa, fiecare a turnat apa lui sfințită în cîte un vas osebit, apoi și-au pus pecețile pe amîndouă părți ale vaselor, le-au dus și le-au pus în biserica cea mare, au încuiat ușile, le-au pecetluit și au plecat. În fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preoții și cu toți dreptcredincioșii, se rugau, postind. Tot așa au făcut și latinii. Și după ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor și i-a zis: “Doamne, cheamă-i pe latini și pe preoții lor și nu aștepta ziua a patruzecea, cea hotărîtă. Să mergem la biserică și, desfăcînd pecețile, să deschidem ușile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-și pun cu adevărat nădejdea în El, nu se vor face de rușine”. Domnitorul, deci, chemîndu-i pe toți, precum l-a sfătuit episcopul, a mers la biserică și, deschizînd ușile, au intrat cu toții. Mai întîi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicînd: “Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfînta Treime slăvit și preamărit, precum înainte vreme pe dreptul Tău Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevărul Tau și i-ai rușinat pe cei de rea credință, auzi-mă acum și pe mine, robul Tău nevrednic, dimpreună cu toți robii Tăi de aici, nu pentru vrednicia noastră, pe care n-o avem, ci pentru slăvirea numelui Tău sfînt și pentru întărirea credinței noastre, care este adevărata credință în Tine, arată întreg harul Sfîntului Duh în apa aceasta, ca prin nestricăciunea ei să vadă toți că numai în biserica Ta greceasca și sobornicească de la Răsărit se află credința cea adevărată și harul cel adevărat al Sfîntului Duh. Căci Tu ești singurul Care pe toate le binecuvintezi și le sfințești, Dumnezeul nostru, și slavă Å¢ie îți înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh, acum, și pururi, și în vecii vecilor, Amin!”. Ridicîndu-se și cîntînd: “Doamne, Lumina mea și Mîntuitorul meu, de cine să mă tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfințită și, uitîndu-se la ea, a găsit-o mai curată și mai limpede decît înainte, cu mirosul neschimbat, ca și cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător, după care a strigat, zicînd: “Slavă Å¢ie, Dumnezeul nostru, Care Å¢i-ai plecat urechea la rugăciunile noastre, Slavă Å¢ie, Care proslăvești biserica Ta, Slavă Å¢ie, care întărești cu slavă credința cea dreapta și nu ne-ai făcut de rușine în așteptările noastre”. Și a zis către toți: “Veniți să vedeți cum a stat această apă atîtea zile, rămînînd nestricată datorită harului Sfîntului Duh, și încredințați-vă că adevarată este credința noastră ortodoxă”. Iar latinii, rugîndu-se și făcînd slujba după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor și, cum l-au destupat, toată biserica s-a împlut de duhoare, că s-au înspăimîntat toți latinii și au strigat cu uimire: “Adevărată este credința grecească pe care o ține domnitorul. Să-și zidească, deci, biserica în orașul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mîniat pe noi și ne-a împuțit apa”. Și astfel, făcuți de ocară, latinii și cu preoții lor s-au împrăștiat cu mare rușine, iar unii dintre ei s-au convertit la credința ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul său, cu preoții, cu toți boierii și ostașii săi, plini de bucurie și fericire, s-au întors la curte, slăvindu-L și mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre întărirea adevăratei credințe ortodoxe. În aceeași zi a făcut un mare ospăț pentru întregul oraș și pentru toată oastea sa.

Toți locuitorii țării Ardealului, cu jurămînt, s-au arătat bucuroși să zidească biserica și să n-o dărîme niciodată. Deci, domnitorul a început îndată zidirea (dar nu în oraș, ca nu cumva, o dată cu schimbarea vremurilor, să fie dărîmată, ci lîngă oraș, aproape de zidul cetății, într-un loc frumos) și, dupa ce a zidit-o, a închinat-o “…” și a mutat episcopia acolo (căci episcopii locuiseră pînă atunci în alt loc), unde se află și astăzi, cu bunăvoința lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Bălgradului, pe Ioan, bărbat blînd, virtuos și sfint, care, trăind acolo în mare sfințenie, s-a învrednicit să capete harul facerii de minuni. După ce a murit, trupul lui a rămas și pînă astăzi neputrezit și bine mirositor, făcînd multe minuni pentru cei ce vin cu credință la racla lui, întru slăvirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstirea și inchinaciunea, dimpreună cu Tatăl Lui Cel fără de început și cu preasfîntul, preabunul, de viață dătătorul Duh Sfînt al Lui, acum, și pururea, și in vecii vecilor, Amin!

Și cele scrise aici le-am citit într-un letopiseț muntenesc și le-am auzit de la mulți oameni vrednici de crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales de la părintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofăt al țării Ungro-Vlahiei, și de la Dragomir, marele pitar al aceleiași țări.”

Petru Movilă, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mîna proprie.

*Cine a fost Petru Movilă

Petru Movilă (1596-1646) s-a născut în vestita familie domnitoare a Movileștilor, în orașul Suceava, la 21 decembrie. A studiat în Polonia și la Școala “Frăției ortodoxe” din Kiev, unde a învățat limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care s-au adăugat gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. După ce a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Å¢uțora și Hotin, va fi tuns în monahism în toamna anului 1627, la mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev.

La scurt timp, datorită științei de carte și calităților deosebite cu care era înzestrat, a fost hirotonit preot ieromonah, apoi arhimandrit și egumen al așezământului monahal. La 2 martie 1631, mitropolitul Kievului, Ion Borețki a trecut la cele veșnice, și ca urmare a alegerilor, Petru Movilă va fi numit mitropolit “al Kievului, Haliciului și a toată Rusia”.În 1632 a reușit să recâștige libertatea de cult a Ortodoxiei în regatul polonez, recunoașterea legală a Mitropoliei ortodoxe a Kievului și restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev, care fuseseră răpite de uniți.

Cea mai importantă lucrare a sa, “Mărturisirea Ortodoxă”, a fost aprobată în martie 1643 de Sinodul Patriarhal de la Constantinopol, devenind astfel a treia mărturisire de credință a Bisericii Ortodoxe, după Simbolul credinței și Dogmatica Sf. Ioan Damaschin. În ședința din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărat cinstirea sa ca sfânt.

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close