Moartea titanului Renașterii

Ideile lui Leonardo da Vinci au devansat contemporaneitatea și posibilitățile aplicative ale epocii sale. Geniul renascentist

a pus bazele noii științe experimentale; el s-a smuls dintr-un empirism pur, mergând spre concepte ale unei științe aplicate de mecanică, de aplicație generală în întregul domeniu industrial. Pentru unii, Leonardo n-a jucat în istoria lumii decât rolul unui mare ratat, a unui diletant de geniu. “Mai mult decât atât, geniul nu poate fi înjosit și nici nu se poate participa mai bine la o nedreptate seculară”, afirma Fred Bérence.

Leonardo da Vinci a fost fiul nelegitim al unui notar și al unei țărăncuțe frumoase. În vremea aceea, în Italia, nașterea nelegitimă nu era un lucru rușinos, iar tatăl, mândru de numeroșii săi copii, îi recunoștea și îi creștea în casa sa. Boccacio, Leon Battista Alberti, Giovanni Bellini, pentru a nu-i aminti decât pe cei mai celebri, erau în aceeași situație ca Leonardo. Nașterea aceasta a fost întâmpinată cu atâta bucurie în familia tatălui, încât bunicul său a notat-o în analele familiei: 15 aprilie 1452.

Curând după aceea, mama copilului s-a căsătorit cu un bărbat din popor și a încetat să mai joace vreun rol în viața fiului ei. Leonardo a rămas în casa bunicilor săi și a fost crescut de aceștia și de prima soție a tatălui său. A primit o educație îngrijită și, foarte devreme, a dat dovadă de multe talente, dar mai ales pentru desen.

Debutul ca pictor

Tatăl său, notar al guvernului florentin, i-a arătat lui Verrochio desenele fiului său. Maestrul l-a luat pe băiat în atelierul său, unde acesta a rămas 14 ani. Către 1480, Leonardo avea deja propriul său atelier de pictură, unde realizează prima sa mare operă: Închinarea magilor. În 1482, a părăsit pictura pentru a se duce la Milano, unde Ludovic Maurul căuta un sculptor în stare să ridice un monument ecvestru pentru tatăl său, Francesco Sforza. După ce a primit comanda, Leonardo a început să studieze caii și procedeele de topire a bronzului. În ciuda numeroaselor desene care reprezentau cai și călăreți, lucrările la monumentul care trebuia să fie cea mai mare statuie ecvestră ce s-a pomenit vreodată, nu înaintau. După 16 ani de studii și căutări, Leonardo a isprăvit, în sfârșit, macheta calului.

Împreună cu un pictor milanez, Ambrogio da Predis, a deschis un atelier de pictură, frecventat de mulți elevi. Marea operă a lui Leonardo, cea care avea să-l reabiliteze în ochii lui Ludovic Maurul și ai contemporanilor săi, a fost Cina cea de taină, pe care a pictat-o într-o mănăstire, reușind să o termine în 1498. Chiar și pentru aceasta a fost nevoie de mustrările ducelui, deoarece Leonardo nu mai reușea să termine două chipuri: al lui Hristos și al lui Iuda. Pentru acesta din urmă, o legendă tradusă de Stendhal spune că Leonardo a amenințat că va lua ca model pe starețul ce se plângea de încetineala lui. Din păcate, Leonardo a renunțat la vechea metodă a frescei, a folosit un amestec inventat de el și, peste 60 de ani, pictura era distrusă.

În slujba principelui

La scurt timp după ce Leonardo a terminat capodopera, Ludovic al XII-lea al Franței a ocupat ducatul milanez și Ludovic Maurul și-a sfârșit viața captiv, în donjonul de la Loches. Toți artiștii, înspăimântați, au părăsit Milano. Se pare că atunci a dispărut modelul în ghips al calului, distrus de către arcașii gasconi, care se amuzau trăgând cu arcuri în el. Leonardo a plecat la Veneția, fortăreața Italiei, care era însă expusă pericolului turcesc. Aici și-a pus talentele de inginer la dispoziția Republicii.

A străbătut ținuturile amenințate, a constatat că, pentru a intra în ținutul Veneției, dușmanul trebuia să treacă fluviul Isonzo și a propus un sistem de canalizare care să permită inundarea țării. Sistemul ar fi făcut aproape imposibilă o invazie. În aceeași perioadă se pare că Leonardo ar fi inventat un costum special de scafandru, a cărui schiță a fost găsită printre desenele sale și care ar fi permis celor care-l purtau să se apropie de vasele străine pentru a le torpila. Invenția, care a dat naștere legendei cu submarinul, n-a fost niciodată realizată.

Leonardo a constatat că talentele sale de inginer nu sunt apreciate și a părăsit Veneția întorcându-se la Florența, de unde Medici fuseseră alungați.

Aici a pictat Sfânta Ana, după care s-a adâncit în studiul matematicii. Pe neașteptate, a primit oferte din partea lui Cezare Borgia. Ca și Machiavelli, Leonardo a văzut în tânărul războinic omul care putea scăpa Italia de invadatori.

Obsedat de ideea de a construi un oraș modern, Leonardo a întocmit planurile unui nou port la Adriatica, Porto Cesenatico, a desenat topografia orașului Imola, unde a petrecut câtva timp cu Borgia și Machiavelli. Principele a fost întemnițat în Spania, dar șederea lui Leonardo în preajma acestuia i-au sporit mult prestigiul.

Florența, Milano, Roma

Reîntors la Florența, a fost însărcinat să picteze, în sala marelui Consiliu, Bătălia de la Anghiari și să facă un deviz pentru canalizarea fluviului Arno. Aceste proiecte, care păreau să consacre gloria lui Leonardo ca pictor și ca inginer, au fost două eșecuri. Pentru pictură folosise o rețetă de vopsele întâlnită în lucrările lui Pliniu, dar când aceasta a fost gata, vopselele au început să se prelingă.

Cât despre canal, s-a descoperit că se făcuse o greșeală de calcul la nivelare: 2.000 de muncitori lucraseră degeaba. Leonardo a fost tras la răspundere și Soderini nu l-a mai plătit; când și-a cerut banii, gonfalonierul, în bătaie de joc, i-a trimis plată în monede de aramă.

Descurajat și indignat, Leonardo a primit oferta viceregelui francez din Milano, Charles d’Amboise. În 1511, viceregele a murit și, anul următor, francezii au părăsit Milano, în care s-a întors triumfător fiul lui Ludovic Maurul.

Temându-se să nu fie tratat ca un trădător de către noul prinț, Leonardo a plecat la Roma, însoțit de doi elevi credincioși: Salai și Francesco Melzi, un tânăr și bogat nobil milanez. La Roma, a întâlnit un protector care a dat dovadă de înțelegere a geniului său: Giuliano de Medici, fiul lui Lorenzo Magnificul și fratele lui Leon al X-lea. Instalat la Vatican, Leonardo s-a consacrat anatomiei și mecanicii, s-a interesat de fabricarea oglinzilor arzătoare și a inspectat fortificațiile din Parma și din Piacenza.

Leonardo, vrăjitorul

Giuliano a murit în 1516 și moartea sa l-a lăsat pe Leonardo fără protecție, pradă unei intrigi ale cărei dedesubturi n-au fost elucidate în întregime. Era epoca în care s-a născut legenda că ar fi fost vrăjitor, legendă care avea să-i facă atâta rău artistului: se închidea în laborator, construia instrumente misterioase, fierbea ierburi, folosea o scriere de neînțeles, iar noaptea, ca un criminal, se ducea la spital pentru a face disecții pe cadavre.

Acest studiu inspira doar dezgust; chiar și medicii îl socoteau de prisos. Leon al X-lea, oricât ar fi fost de binevoitor, nu-i plăceau încurcăturile și a dat ordin să i se interzică lui Leonardo intrarea în spital.

La 64 de ani, Leonardo era bolnav, cu brațul drept paralizat, într-o criză de care a amintit în Carnetele sale. în această situație a acceptat oferta noului rege al Franței, Francisc I, care recucerise Milano. S-a mutat la ferma Cloux, proprietatea sorei regelui, Margareta, viitoarea regină de Navarra.

Ultimii trei ani și i-a petrecut într-o atmosferă de afecțiune și înaltă spiritualitate, făcând planuri pentru castele, pentru desecarea mlaștinilor din Sologne și organizând serbări. A murit la Amboise, la 2 mai 1519.

Prin testament, Leonardo și-a lăsat imensa cantitate de manuscrise celui mai iubit elev al său, Francesco Melzi.

Inventator de geniu

Leonardo a construit, a inventat mașini, pompe cu aburi, foale cu apă, prese de ulei, un război de țesut panglici și un dispozitiv cu aer cald asigurând învârtirea frigărilor. Descrierea pe care a făcut-o mișcărilor inimii este deosebit de exactă, ca și cea a funcțiilor ochiului, mai ales din punct de vedere al efectului lentilelor. Desenele sale ne arată limpede o parașută și un elicopter. Scrierile sale vorbesc despre un aparat misterios care ar fi dat posibilitate să se meargă pe sub apă, fără să dezvăluie taina invenției, deoarece, spunea el, oamenii “din pricina firii lor rele” ar putea să se folosească de ea “pentru a ucide pe fundul mărilor distrugând corăbiile și scufundându-le împreună cu oamenii care se găsesc pe ea.” Studiile sale preliminare asupra zborului păsărilor ne dovedesc că a urmărit să realizeze vechiul vis al lui Icar. Ideea sa constantă era că zborul omului era posibil prin imitarea mecanică a naturii, construind un sistem de pârghii ce reproducea scheletul aripilor păsărilor. A propus străzi principale rectilinii, mărginite de portice, și de o lățime proporțională cu înălțimea caselor, a gândit o descentralizare a aglomerațiilor urbane, prevăzând crearea unor orașe-satelit. A desenat modele de tunuri și arme de asalt. A realizat un “car acoperit”, o surprinzătoare anticipație a carului blindat modern, care de luptă echipate cu coase, care, printr-un sistem de rotație, puteau tăia picioarele cailor și ale luptătorilor, diferite scări de asalt sau poduri militare suspendate prin vinciuri, o arbaletă uriașă al cărei arc gigantic avea nu mai puțin de 24 de metri, proiectile cu aripi fixate pe partea posterioară pentru a le asigura stabilitatea direcțională, un aruncător de flăcări și un tun montat pe afet cu 33 de țevi, dintre care “11 pot trage deodată”. Cu două secole înaintea lui Toricelli, a schițat un aparat “care măsurând greutatea aerului să poată arăta schimbarea vremii”. A creat un dispozitiv de suspensie cardanică pentru busolele navigației maritime folosite în condițiile ruliului și tangajului navei pe mare, un egalizator al arcului de ceasornic, o turbină de apă și alta de aer, lanțuri de oțel cu nuclee cilindrice (ca și cele folosite astăzi la bicicletă), un cuțit circular uriaș pentru scobitul trunchiurilor de lemn pentru a face conducte, o lampă de sudat fier, un aparat de măsurat forța vântului, un strung cu pedală, roți hidraulice acționând dispozitive de excavații și numeroase alte mașini pentru cele mai diverse domenii.

Homosexualitatea, viciul italienilor

Este notorie slăbiciunea lui Leonardo pentru ucenicii săi. Homosexualitatea era viciul celor care trăiau într-un mediu format numai din bărbați. De acest viciu au mai fost acuzați Michelangelo, Botticelli (condamnat pentru homosexualitate în 1473), Benvenuto Cellini și pictorul Bazzi, poreclit Sodoma. “Homosexualitatea a fost viciul tipic al Renașterii. Era un păcat ușor, care merita indulgență și care nu părea să ofenseze reputația unei persoane. Nimeni nu se rușina pentru aceasta”, susține Fr.Cognasso. Zadarnic au încercat guvernele să stârpească această practică, amenințând cu spânzurătoarea sau arderea pe rug. Viciul era ridiculizat de poeți și autori de satire, cu toate că Ariosto afirma că homosexualitatea era viciul comun al umaniștilor. “Este viciul preoților și al călugărilor”, spuneau Bibbiena și Pietro Aretano; “este viciul italienilor”, se spunea în Franța.

Fiul renașterii florentine

“Leonardo face parte din marea familie occidentală al cărei străbun este Platon. Este fiul renașterii florentine care, sinteză a Evului Mediu și a Antichității, a redescoperit sensul profund al omului, a încercat să reînnoade firele care-l legau de univers”, afirmă Fred Bérence. Scria de la dreapta la stânga și folosea anagrame, îl preocupau muzica, fizica, matematica, arhitectura, filozofia și pictura, despre care spunea că este “poezie, muzică, arhitectură și filozofie”, că are “un scop ce poate fi transmis tuturor generațiilor universului” și că “face din spiritul pictorului un fel de spirit al lui Dumnezeu”. A fost distras de la pictură de “paradisul matematicilor”, crezând că “nu există deloc certitudine acolo unde nu se poate aplica nici una dintre legile bazate pe matematică.” Victimă a demonului cercetării, lucrând mai mult noaptea decât ziua, Leonardo și-a petrecut viața într-o risipire de forțe mai mult aparentă decât reală, pe care o explică numeroasele sale posibilități și dorința de a cunoaște totul. “Multe dintre proiectele mecanismelor moderne pot fi găsite în lucrările unui om care a trăit cu peste 250 de ani înaintea începutului primei revoluții industriale”, susține Ch. Gibbs-Smith.