Moișa, satul aproape dispărut

Satul Moișa a sărbătorit în această toamnă 750 de ani de existență. Evenimentul, marcat cu o întâlnire a fiilor satului, a adus în străvechea vatră aproape toată suflarea comunei. Moișenii, fiii lor răspândiți prin lume, prietenii lor, oficialități care la un moment și-au intersectat destinele cu cele ale acestui sat. A fost atât de multă lume, cum Moișa nu a mai văzut de foarte mulți ani. Din vremea în care toate cele 261 de case ale satului erau animate de viața ce pulsa în fiecare bătătură. Astăzi Moișa, deși încă zvâcnește din dorința de a supraviețui vremurilor, este aproape de ultimul ceas al existenței ei. Vârsta localnicilor, casele goale, curțile despuiate de case, lanțuri goale, fără câini lătrând la trecători, toate astea spun povestea unui loc în care peste câțiva ani, doar amintirea va mai trece. Eternitatea s-a născut la sat? Probabil. Dar sigur nu la Moișa.

Am ajuns la Moișa într-o dimineață de noiembrie. După ce am trecut de primele case din sat, case cu porțile înțepenite în țâțânile lor, cu ochiurile geamurilor pline de praful ultimilor ani, cu paiele putrezite atârnând a deznădejde din podurile grajdurilor hâite, ne-am oprit. Și am numărat. 15 case reci, în care nici spiritele nu se îndură să stea, 15 curți prin care pașii nimănui nu au mai călcat de ani de zile iarba crescută sălbatic. Când nu mai credeam să fie cineva prin Moișa, atunci când am ajuns cu numărătoarea la 16, am dat în sfârșit de viață. Un om trebăluia prin curte. Era Vasile Oltean. “Eu nu locuiesc aici. Am venit numai din Târgu Mureș pentru că sunt în concediu și adun de prin curte să nu dispară lucrurile părinților mei. Tata s-a stins mai demult și mama acum trei săptămâni. Suntem cinci frați, toți la Târgu Mureș. Nu știu dacă vom mai veni să locuim aici vreodată, dar până ne hotărâm ce facem cu casa trebuie să avem grijă de ea. Sunt sate în care nu este gaz și toate casele sunt locuite. Aici la Moișa nu știu care e problema. Avem gaz, lemne, pământ bun pentru agricultură, aer curat și cu toate astea lumea nu mai vine acasă. Dacă mergeți prin sat o să vedeți că ulițele îs goale, că satul moare. Pe rând se duc bătrânii și tinerii care mai sunt, nici ăia nu-s mai tineri. După ce moare cineva, în curtea casei mai rămân o perioadă câinii. Dacă vedeți casă goală cu câine în lanț să știți că de curând s-a dus omul de acolo. Eu am dezlegat câinii că mă doare sufletul de ei. Am zis că poate mai ușor o să le fie să se descurce singuri, dar niciodată n-am crezut că o să-mi fie milă de animăluțele astea. Și acuma aproape plâng de mila lor. Atâta viață mai e prin sat”, ne-a spus Oltean Vasile. Și ca o confirmare a celor spuse de el, a strigat-o pe mătușa Măriuța, care tocmai trecea pe uliță, atrasă de zgomotul motorului mașinii. “În Moișa mai sunt câteva familii întregi, dar nu multe. Suntem 45 de văduve și trei bărbați văduvi. Din cei care au familii, mai îs vreo câțiva care au copii. Da tare puțini îs. Și până or vini copiii noștri acasă mai este. Eu am lucrat la colectiv 30 de ani și am o pensie de 1.100.000 de lei. Mă sculam la 4.30 dimineața să merg la colectiv, la vaci, și alta care dormea până la 10 dimineața are pensie de două milioane. Păi asta e dreptate?”, ne întreabă Maria Barna. În Moișa nici doctorul nu mai vine decât o dată pe săptămână. Scrie rețetele și pleacă. Mătușa Maria însă de multe ori nici nu are pe ce să-și cumpere medicamentele. În 1975, soțul ei a fost călcat de autobuzul navetiștilor Moișa – Târgu Mureș. Nu a murit, dar de atunci necazurile s-au ținut lanț. Acum zace de doi ani, fără putința de a se mai ridica din pat. “Din pensia lui de două milioane și a mea mică de tot, nu ne descurcăm defel. Un milion jumate costă numai medicamentele lui. Am fost la primărie, am vorbit cu doctorul să mă învețe cum să fac să primească soțul meu o pensie de boală sau un ajutor social. Pentru că eu sunt după legile astea noi, însoțitorul lui. Dar nimeni nu mă ia în seamă că zic că-s țărancă proastă”, și-a vărsat oful tanti Maria. În ce privește casele goale, a oftat și ne-a spus că peste câțiva ani, dacă vom mai călca prin Moișa, nu vom mai găsi suflare. Și e mare păcat… După casa goală a lui Vasile Oltean, alt șir de case goale.

Paragina

Am călcat cu sfială în bătăturile părăsite și am încercat să ne imaginăm cum curgea viața în aceste locuri acum pustii. Încercarea de imaginație a eșuat pentru că locul era descurajant de dezolant. Ici colo, câte un geam spart făcea posibilă alunecarea privirii în spațiul îngust al camerelor. Câte un pat pe care zăceau grămadă sticle, pături și alte cârpe…, cuptoare prăbușite în ele însele, sobe în care pânzele de păianjen țineau locul lemnelor, pahare de jinars care poartă urmele cohortelor de muște și câte un calendar creștin din secolul trecut. Iar afară, portițele târnațurilor căzute din țâțâni, lespezi putrezite de plictisul anilor de singurătate, joarde de viță de vie sălbăticită, cocini de porci și cotețe de păsări mirosind a iarbă. Într-o curte, atârnând de un cui, un uieș așteaptă cine știe de când, degeaba. Nimic viu.

Copilărind în Moișa

În mijlocul satului stă părăsit de câteva zile un camion. S-a stricat și șoferul după încercări repetate de a-l repara și tracta, a renunțat și l-a lăsat acolo. Asta am aflat de la doi frați, Dorel și Vasile Obreja, de 23 și, respectiv, 13 ani, care stăteau rezemați de cabina camionului. Dialogul a fost greoi nu pentru că le era rușine băieților, ci pentru că se pare exercițiul dialogului le lipsea. După insistențe repetate, am aflat de la Vasile, că școala e locul în care merg doar ceilalți copii din sat. “Mie nu-mi place acolo. Îmi place să umblu pe drum. La amiază când vin copiii de la școală mă joc pe drum. Avem ce face, nu ne plictisim. Merem până la ciurgău, venim înapoi… La pod, la boldă, o pus o hârtie cu muzică populară. O să fie fain. Ce mai facem? Merem la pădure…, nu mă plictisesc că am tătă ziua ce face”, ne-a spus Vasile, copilul care la 13 ani nu merge la școală, nu știe să scrie și să citească. Exact ca fratele lui mai mare. Iar atunci când l-am întrebat cam câți oameni locuiesc în Moișa, calculele matematice au arătat “peste mii de oameni”. Apoi pe drum au apărut copiii moișenilor pentru care școala este locul în care își construiesc viitorul. Dorel și Vasile au rămas verificând insistent dacă ușa camionului este închisă, dacă motorul e rece… pe drumul care le e atât de drag.

S-au dat doar puțin la o parte pentru a-i face loc lui Ioan Roșca, un localnic pentru care Moișa este locul cel mai drag din lume.

Janos și Alexandru

Atunci când s-au născut Ioan și soția lui, Alexandrina, Moișa era cuprinsă în Ungaria. Așa că cel care făcea înscrisurile pentru noii născuți i-a trecut în acte Janos și Alexandru. Pentru Ioan asta nu-i nici o problemă, dar pentru Alexandrina au fost câteva momente ciudate. “Unul din ele a fost atunci când mi-a venit chemarea în armată. S-a dus tata și până la urmă a rezolvat problema. Apoi când la alegeri nu mă găseau pe liste degeaba le ziceam că eu sunt “ăla”. Făceau liste separate pentru mine cu toate că nu-l găseau pe Alexandru. A fost interesant”, ne-a spus Alexandrina. Dar lumea îi cunoaște ca familia Roșca Ioan și Alexandrina, din Moișa. Aici s-au născut, aici și-au întemeiat o familie, și-au crescut copiii și i-au crescut bine, și aici așteaptă să se întoarcă ei acasă. Totul până într-o zi. “Eu n-o să mai trăiesc mult că așa sunt împrejurările. Dar dacă veniți peste 20 de ani, nu mai găsiți pe nimeni în sat. Pe moișeni nu i-a alungat din sat sărăcia. Că cei care au muncit, au avut tot timpul ce le-a trebuit. Numai în ultimii ani e mai greu că pensiile sunt foarte mici. Și cum să ceri unui om să bage 20 de milioane într-un hectar de teren pentru arat, semănat și celelalte, când omul nu câștigă apoi nici jumătate? Ä‚sta e unul din motivele pentru care satele se golesc. Dacă înainte un hectar te făcea bogat, acuma te sărăcește. Cei care fac legile ar trebui să se gândească la noi, la țărani, pentru că de la noi merge la ei tot ce pun pe masă. Când noi n-om mai fi, atunci o să vadă ce prostie au făcut. Eu nu pot să mă plâng încă pentru că lucrând la IRA, la Târgu Mureș, am o pensie. Nu mare, dar nu mă plâng. Având salar am reușit să ne trimitem toți șase copiii la școli. În total au făcut 24 de ani de internat. Dar s-au dus la școală ca să aibă o meserie de viitor. Și azi sunt oameni așezați la casele lor și suntem mândri de ei. Vin acasă când pot și ne ajutăm reciproc. Avem vacă cu lapte și preparăm brânză, unt și caș, avem porci și îi tăiem pe rând și vara și iarna ca să avem cu toții puțină carne proaspătă. Avem ce ne trebuie. E drept că pentru fiecare bucățică de mâncare muncim de dimineața până seara. Dar n-aș schimba cu alții. Singura noastră durere e că ne dispar prietenii, vecinii, că rămânem tot mai puțini”, ne-a spus Ioan Roșca. Am ieșit din căldura căminului acestei familii pentru a pătrunde din nou în frigul singurătății șirurilor de case goale. Și înainte de a ieși din Moișa am văzut un câine înlănțuit, lătrând din curtea unei case goale. Mai are doar câteva zile până când vecinii îl vor elibera. Dacă va mai avea cine….

În urmă cu șase ani la Moișa a fost inaugurată noua biserică greco-catolică, în curtea căreia se află imaginată o frumoasă grotă care o adăpostește pe fecioara din Lourdes. Alături, tot pe deal, bisericuța de lemn, veche de sute de ani, a credincioșilor ortodocși. Peste drum, căminul cultural modernizat de curând. În spatele lui, școala în care cei câțiva copii ai satului învață cu sârg. Dar din câte spun localnicii bisericile și căminul cultural se deschid cel mai des pentru pomana și pomenirea morților. În ultimul timp aproape lunar.

Eugenia KISS