Monahul Savatie, ”în căutarea aproapelui pierdut” (II)

“În om, duhul, suflarea Celui Atotputernic, dau priceperea. Nu vârsta aduce înțelepciunea, nu bătrânețea te face în stare să judeci.” Versetele din Iov se potrivesc ca o mănușă ieromonahului basarabean Savatie Baștovoi, în vârstă de 28 de ani. Ateu și nihilist în adolescență, Părintele Savatie s-a convertit la creștinism în urma unei experiențe duhovnicești de care au parte numai cei care caută din toată inima Adevărul, devenind astăzi una din vocile cele mai profunde ale ortodoxiei. Mărturie în acest sens este și conferința cu tema „În căutarea aproapelui pierdut”, susținută în data de 14 aprilie 2005, la Constanța, și din care prezentăm în continuare răspunsurile părintelui la întrebările celor prezenți în sală.

10. Ce facem, cum putem pătrunde într-o lume în care, social vorbind, dragostea creștină este luată în râs, rău înțeleasă și de cele mai multe ori ești marginalizat și expulzat din ea?

Ieromonahul Savatie: “Tocmai de asta vorbim. Dragostea creștină nu este dragostea care se vede prea mult în afară. Dragostea cea adevărată nu poate trezi ridiculizări, nu poate produce râsul nimănui, pentru ca ea este tainică, este ascunsă. Noi știm că mulți dintre sfinți chiar o făceau pe nebunii iubind pe oameni; făceau multe năbădăi tocmai pentru a nu atrage atenția că ei sunt sfinți, sunt drepți, că îi iubesc pe oameni. Chiar este unul dintre cele mai mari riscuri ca oamenii să creadă că noi îi iubim sau să înceapă a spune că cutare și cutare este atât de bun și atât de de cumsecade. Așa că, dragostea nu trebuie exteriorizată. Dacă eu lucrez într-un anume loc și acolo sunt necredincioși, eu n-o să fac gesturi fără rost, n-o să sar să îi învăț… de obicei trezește râsul predica noastră, învățăturile pe care le dăm:” nu-i frumos să faci așa”, “nu-i bine să faci așa”, “trebuia să îl ajuți pe fratele tău, pe prietenul tău”, și atunci… clar că omul râde de noi. Dar dacă noi ne vedem de treaba noastră și așteptăm vremea potrivită pentru toate, n-avem cum trezi râsul… Să fim mai interiorizați. De aici să începem și atunci nu riscăm să cădem în astfel de situații penibile.”

11. Cum îl putem ajuta pe aproapele nostru, în sensul că vrem să-l aducem la biserică să se spovedească și acesta refuză să fie ajutat? Merită să insistăm în continuare?

Nu. Ä‚sta e și riscul. Noi vedem ajutorarea aproapelui în tot felul …îl ducem la biserică, îl impărtășim, facem așa și așa. De multe ori noi îi aducem multă pagubă prin aceste intervenții ale noastre. Sigur că a-l duce pe om la spovedanie este un lucru bun în sine, dar el poate avea consecințe dintre cele mai triste. De ce? Pentru că, spune înțeleptul:” este vreme pentru tot lucrul de sub cer”. Lucrul bun, făcut ne la timpul lui, se întoarce în contrariul său, devine lucru rău. Ce face diavolul? Diavolul ispitește pe om prin lucruri bune. El propune un lucru bun, dar la o vreme nepotrivită. Ce este ispita? A face binele la o vreme nepotrivită. Aceasta se întoarce întotdeauna în rău, și în rău foarte mare. Înțelegeți? De exemplu, un caz real. Doi tineri trăiesc în concubinaj de mai multă vreme. Barbatul este amenințat că are o fată care se ține de el. Cineva dintre creștini, dintre credincioși, îl îndeamnă și îl sfătuiește să se cunune mai repede, ca să scape de ispită. O fac, deși femeia nu era credincioasă. Îi convinge, îi cunună, totul merge bine. Trec câteva luni, ăia se ceartă, bărbatul se mânie, se duce la fata respectivă, cade cu ea, aia rămâne însărcinată și naște, dupa care aștia divorțează. Ce-am făcut noi? I-am cununat… Noi am fost siguri de voia Domnului? Noi știm ce a fost acolo? Știm ce necazuri au mai avut? Cu multă înțelepciune și rugăciune se fac toate. Înțelegeți? În orice putem intra în ispită, așa că și cu spovedania la fel, și cu orice. Lasă-l! Roagă-te, ia-l la biserică dacă vrea, dacă nu vrea, nu-l lua. Nu făceau așa Părinții. Cu multă îngăduință îl așteptau, pentru că este vreme pentru tot omul. Dumnezeu când cheamă… pe Maria Magdalena a chemat-o la o vreme, pe Saul l-a chemat la altă vreme. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “De ce nu l-a chemat Dumnezeu pe Saul mai devreme, dacă a devenit așa de mare apostol?” Și spune Sfântul Ioan: “Chiar dacă I s-ar fi arătat Hristos lui Saul chiar așa cum I s-a arătat mai înainte, nu s-ar fi întors Saul. I s-a arătat la vremea potrivită. Așa și noi, să fim cu mare băgare de seamă atunci când intrăm în viața unui om, chiar propunându-i lucruri duhovnicești, pentru că ele se pot face în mâna lui într-un brici dat unui om beat, cu care se poate ucide, cu care se poate tăia. Așa că nu-i neapărat nevoie, noi nu suntem datori să facem asta, dar să ne rugăm și să iubim suntem datori. Să răbdăm și să așteptăm.

12. Cum trebuie să ne manifestăm dragostea față de aproapele nostru care este de altă religie?

Omenește. Să fim oameni. Evităm discuțiile despre credință dacă știm că-i aprins, dacă știm că-i înflăcărat. Evităm asta dacă ele ne despart. Sigur, sunt oameni și oameni în toate credințele și în toate grupurile sociale. Dacă el ne agresează, și întîlnirea, relația noastră, se transformă într-un coșmar pentru că întotdeauna vorbim doar despre asta și ne certăm și ne blestemăm, este mai bine să ne despărțim.

Dar dacă este un om de treabă și renunțând la dialogul despre credință putem păstra o relație umană cît de cît, s-o păstrăm, și să ne rugăm Domnului să se facă voia Sa cu toți. Precum spune și Apostolul Pavel: „Pe cît se poate trăiți în bună pace cu toată lumea…” „Toată lumea” este toată lumea: și credincioși, și necredincioși. „Pe cît se poate, trăiți în bună pace”. N-a zis: „trăiți în bună pace!”, ci „pe cît se poate”. Așa și noi, pe cît se poate să trăim în bună pace.

13. Iubirea de stăpânire, despre care vorbește Sfântul Efrem Sirul în cunoscuta sa rugăciune de pocăință, este cumva acea tendință a oamenilor de a-l face pe aproapele să devină asemenea lor?

Da, chiar asta. Am avut în minte să accentuez acest gând, dar gândurile uneori se împrăștie… Așa este, asta-i iubirea de stăpânire. Pentru că în mediul călugăresc, mai ales la vremea respectivă, cînd nu erau mănăstirile aproape de lume, în care puteai obține chiar posturi importante, erau sute și sute de călugări. Care ar fi putut fi duhul stăpânirii? Peste cine poți stăpâni și în ce fel, într-o mănăstire, în care erau toate lucrurile de obște și nu aveau decît o singură haină?

Duhul stăpînirii era tocmai ăsta: a învăța, a-l domina pe aproapele tău „tu ești așa și eu altfel”, „n-ai stat bine”,

„n-ai tușit bine”, „nu ți-ai făcut cruce la timp”, „nu așa se închină”, „nu așa se roagă”. Acesta-i duhul stăpânirii, de care sfântul ne spune: „Izbăvește-mă!” Pentru că noi, chiar dacă nu-l rostim cu gura, mintea noastră merge înainte și noi gîndim: „asta n-a făcut bine și aia la fel” și „am să-i spun”, „am să fac”, „trebuie să i-o spun, că dacă nu i-o spun eu, el n-o să se îndrepte și Dumnezeu o să ceară de la mine”. Asta da, ăsta-i duhul de stăpînire.

14. Într-o rugăciune sunt următoarele cuvinte: “Greșelile tinereții mele, Doamne, nu le pomeni.” În tinerețe ispitele sunt mai puternice și te marchează pentru tot restul vieții?

Da, ăsta-i proorocul David, el știa ce spune: “Păcatele tinereții mele și ale neștiinței mele, Doamne, nu le pomeni!”. Ia uitați-vă. Nu numai că spune “Iartă păcatele”, zice “Nici măcar nu le pomeni”, pentru că este o vreme a nebuniei, când omul săvârșește foarte multe lucruri de care mai târziu îi pare rău. Proorocul Sirah iarăși spune: “Gândul omului este îndreptat spre rele încă din tinerețile sale.” Iarăși Ioan Scărarul, cu experiența lui de monah, spune:”Până la 30 de ani nici nu vreau să-mi aduc aminte de vremea aia, nici nu trebuie să vorbim despre ele, mi-e rușine să-mi și aduc aminte.” Spune asta un om ca Ioan Scărarul, care știm ce curățenie a vieții a avut. Dar trebuie să știm și alt lucru. Fiecare vârstă își are ispitele sale. Vremea tinereții este vremea luptei cu trupul, cu patima trupească, după care începe vremea pentru stăpânire și averi. Iar mai târziu, când trec și astea, vine vremea invidiei, vremea mâniei, a regretelor, pe care le vedem la mulți dintre bătrânii necredincioși. Devin insuportabile. Așa că, fiecare vârstă își are ispita sa și nici una nu este mai bună sau mai rea, toate sunt păgubitoare, dar tinerețea este mai ales pentru focul firesc al trupului. Pentru aceasta este grea. Din cauza asta ne spun tâlcuitorii că Mântuitorul și-a început predica la 30 de ani, ca să nu poata fi învinuit că “Ai început tânăr și n-ai trecut prin toate ispitele”. A trecut de vremea primei tinereți și, la vremea bărbatului desăvârșit, când începe de acum setea de putere și de bani, am văzut cu ce l-a ispitit și diavolul în pustie. Ne-a arătat perioada ispitelor.

15. Există o cale de mijloc în a fi creștin?

Trebuie să urmăm calea de mijloc. Toți Părinții ne vorbesc despre calea de mijloc. Dar calea de mijloc este calea smereniei, este calea de a te pune pe tine mai prejos dect alții.

16. Ce treabă avem noi, ortodocșii, cu ecumenismul? Cum este posibil să ne rugăm la un loc cu musulmanii, baptiștii, evreii, sectanții, etc? De ce trebuie să ne prefacem că ne iubim? Cu ereticul nici nu trebuie să stăm de vorba, dar să slujim lui Dumnezeu la aceași masă?

Sigur că noi avem și păstrăm cele ale Părinților. Nu avem noi nevoie să ne rugăm, mai ales în văzul lumii întregi, sfidând tradiția Bisericii de atâtea mii de ani, ca și cum noi am fi mai cu dragoste. Asta-i dragostea sângelui, omenească, ale cărei roade o să le vedem și o să le culegem. Biserica n-o să se întărească din asta, dar a nu vorbi cu ei… Vedem cum procedează Părinții noștri, din cei mai mari, făcători de minuni. Vă spun un caz din Patericul Egiptean. Era un mare Avva, cunoscut de toți, și s-a întâmplat în așa fel încât un preot al ereticilor mergea spre obștea sa. În cale a rătăcit, a înserat. Unde să rămână în deșert, să-l mănânce fiarele? Și nu era departe de casa părintelui ăsta mare, dar se rușina să meargă în casă. Se gândea:” Cum voi merge eu la el? Știe despre mine că sunt eretic, știe că sunt preot aici. și nu o sa ma primească.” Și totuși, a îndrăznit și a mers și a bătut la poartă. Avva a ieșit,

l-a îmbrațișat ca și cum nici nu știa că e eretic, n-a vorbit nimic despre credință, i-a dat de mancare, acolo chiar se scrie că s-a și rugat cu el, după care i-a dat rogojina și s-au culcat amândoi. Toată noaptea s-a foit preotul eretic:”Cum m-a primit el pe mine? El știe că sunt eretic, de ce nu-mi spune nimic?” S-a foit până dimineața când a zis: “Avva, eu ma fac ortodox! Iartă-mă”. Asta e omul lui Dumnezeu. Înțelegeți? Și acestea se petreceau în vremea marilor conflicte cu ereticii, era veacul V-VI, când știm cât de aprige erau polemicile și nu numai polemicile; erau bătăi, erau vărsări de sânge pentru asta. Totuși, Părinții egipteni, cu multă înțelepciune povesteau și scriau astfel de cazuri despre marii Părinți. Așa ca nu încurajăm paradele astea fără nici un folos duhovnicesc, pierderi de vreme și sminteală a oamenilor, dar dragostea față de toți oamenii o păstrăm și nici chiar a nu vorbi nu e bine. Noi n-am avut așa fel de poruncă ca să nu vorbim. Cum să nu vorbim cu oamenii? Dragostea nu rabdă așa ceva.

17. Sunt călugări care din fragedă tinerețe și-au dorit să meargă la mănăstire, ceea ce am înțeles că nu a fost așa cu sfinția voastră. Vă rugăm să ne vorbiți despre momentul convertirii, când și cum a avut loc descoperirea vocației, a chemării la monahism. Vorbiți-ne despre legătura, dacă este vreo legătură, între sărăcie și păcate sau vicii.

Călugăria este un lucru pe care fiecare călugăr, acuma pricep, îl înțelege, cred, pe patul de moarte. N-am înțeles mare lucru din călugărie, dar am înțeles că atunci, pe patul de moarte, poate voi ști mai multe. Acuma nu vreau să vorbesc despre asta. Vorbesc foarte frumos Părinții. Să citim cărțile călugărilor, Isaac Sirul, “Scara”, să vedem cu câtă dragoste și adâncime vorbesc ei despre dorul și focul călugărului. Minunat scriu, eu n-aș putea să spun ceva mai frumos, cine sunt eu? Așa că, citiți-le, acolo o să aflați. Dacă fiecare se înțelege pe sine, eu cred că atunci, pe patul de moarte, atunci vede călugărul cine a fost, atunci vede tot omul și atunci ar putea spune un călugăr un cuvânt, cred eu, mai de folos. Dar într-o vorbă, călugăria e foc, e dragoste, e dor. Omul e așa cum e, dar dorul ăsta e dar dumnezeiesc, însăși Hristos a spus asta: și dacă l-a aprins, arde, și dacă nu, e cu multă durere.

Acum despre sărăcie și păcat. Între toate condițiile și stările noastre și păcate este cea mai directă legătură. Este legătură și între sărăcie și păcate, este legătură și între bogăție și păcate. Dar diavolul dă fiecăruia, încearcă să se bage în viața fiecărui om și în condițiile sale în funcție de firea acestuia și de obiceiurile sale. Pe unul încearcă să-l împingă în sărăcie pentru că-l știe că e mai înclinat spre deznădăjduire, spre nerăbdare, ca după asta să-l arunce în tot felul de păcate, prin deznădejde. Altul este mai tare, mai mândru, mai țâfnos și-i dă bogăție și slavă deșartă, ca prin asta să-l arunce în păcat. Înțelegeți? Așa că, este legătură între toate împrejurările vieții. Din orice loc este o portiță spre păcat, dar este și o portiță spre virtute. Așa că, nici una nici alta nu-i ceva în sine, decât voința noastră.

18. Dragostea față de cineva care ne este mai mult decât drag trebuie și ea să fie interiorizată, mai ales dacă nu ni se răspunde la sentimente?

Mai ales dacă nu ni se răspunde la sentimente. Orice exteriorizare, a oricărei stări, fie de dragoste, de euforie, fie de întristare, atrage după sine niște urmări, atrage după sine niște regrete. Dar echilibrul, interiorizarea, e cea mai sigură cale de a ne păstra pacea, pacea lăuntrică și pacea cu aproapele.

19. După spovedanie mă întorc la aceleași greșeli și gândurile mele îmi spun să nu mai merg la spovedanie. Ce să fac?

Eu tot mă întorc la greșeli, dar merg la spovedanie. Mergem și mergem și mergem la spovedanie, ce o să facem? Odată, mi-a zis un părinte de aici din Romania, eram diacon, m-am spovedit la el, un părinte care a și fost la Athos. După spovedanie mi-a zis: “Ei, părinte Savatie – era prima dată când îl vedeam, era prima spovedanie-, și zice: “Vezi, nu-i așa că de fiecare dată când venim, spunem aceleași păcate. De ce o mai facem? Ca să arătăm lui Dumnezeu că noi nu suntem de acord cu faptele noastre. Nu suntem de acord cu noi înșine și spunem ca și apostolul Pavel: “Binele pe care-l voiesc nu-l fac, dar răul pe care nu-l voiesc, pe acela-l fac”. Din cauza asta venim iarăși și iarăși la Dumnezeu și spunem: “Iartă-mă, Doamne, am greșit. Ajută-mă să pun început bun.” Asta-i toată viața noastră. Venim, dacă noi am văzut că iarăși ne întoarcem la păcatele de început, da trebuie să le vedem, să nu ne piardă niciodată. Dar, să căpătăm și nădejde. Aceasta e ortodoxia. Și păcătoși ne vedem, dar nici nu deznădăjduim. Numai prin spovedanie ne omorâm obieciurile vechi, pentru că osteneală nu prea avem, dar spovedit…

20. Cum să ne rugăm, în gând sau cu voce șoptită?

Depinde. Părinții spun și așa, și așa. Dacă ești singur, poți să te rogi cu voce, nu te aude nimeni, chiar e de folos, depinde și de necazul pe care-l avem. De exemplu, lenea, trândăvia, tristețea, ne spune Sfântul Ioan Scărarul și nu doar el, se alungă prin citirea Psalmilor cu voce: “Miluiește-mă, Dumnezeule…”, că nu te aude nimeni. Când este riscul să te audă, te rogi în gând. Te rogi și așa, și așa, te rogi cum ți-e mai bine, numai să ne rugăm. Oricum, numai să ne rugăm.

21. Cum se poate realiza în practică coborârea rugăciunii minții în inima, unirea lor?

În timp numai. Să iertăm întâi pe aproapele. Să nu judecăm. Până nu dobandim asta, nu putem sa ne rugăm. Numai după ce am făcut asta. Din cauza asta zic că e foarte important să nu judecăm. Dar cum ajungem să nu judecăm? Uite așa: azi m-am osândit pe mine față de el, azi l-am iertat, azi m-am rugat pentru el, și așa ajungi puțin câte puțin la rugăciune. Dar astea-s probleme care trebuie să le punem mult mai târziu. Să nu începem de aici, să nu facem greșeală.

22. Cum să scăpăm de răspândirea minții când ne rugăm? Cum explicați răspândirea?

Răspândirea ce e? O nedespărțire a gândului de lucrurile și faptele pe care le facem noi în toată ziua, mai ales dacă le facem cu patimă, cu aprindere, planuri, proiecte și așa mai departe. Sfinții fugeau de toate astea, mai ales la călugări vedem. Nu se apucau nici să ciopleasca un lemn în chilie dacă vedeau că le fură din timpul lor și gândul în timpul rugăciunii pleacă încolo.

La noi se mai oprește împrăștierea când citești în glas, ne spun Părinții, încerci și așa dar mergi înainte, ce-o să faci, doar n-o să lași rugăciunea. Sfântul Ioan Scărarul spunea: “Începătorul când își pretinde rugăciune neîmprăștiată și fără gânduri este semn de mândrie.” N-avem noi încă a ne cere de la noi așa ceva. “Dumnezeu de la începători nu cere rugăciune neîmprăștiată”, spune Ioan Scărarul. Să ne rugăm cum putem, dar celelalte noi le-am auzit din cărți. Dar mai bine nici nu vorbim despre acestea.

23. Ce părere aveți despre căsătoriile mixte?

Depinde. Despre orice lucru și orice întâmplare din viața omenească trebuie să vorbim ca despre un caz particular, care l-a săvârșit un anume om, într-o anumită vreme și într-o anumită împrejurare. Abia așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem înțelege ce este bine sau rău, dar abstract nu putem vorbi despre asta. Înțelegeți? Pentru că poate ca cineva să se căsătorească cu unul de altă credință, dupa asta să-l aducă la Hristos, dar poate cineva să se căsătorească cu cineva de altă credință și să-și piardă și credința în Hristos. Din cauza asta, numai de la Dumnezeu și de la duhovnicul lor poate sa primească răspunsul de la Dumnezeu pentru ei. Dar așa, abstract, nu putem spune.

24. Cum facem distincție între filantropie și dragostea adevărată de aproapele?

V-am spus. Filantropie este a face fapte bune: îl ajut, îi cumpăr cutare, cutare, am grijă de el, îl plimb prin parc, cum știm că fac anumite asociații, dar aceasta nu obligă la o atitudine sufletească pe măsură. Dar dragostea duhovnicească este a-l vedea pe acesta mai bun decat mine.. Eu fac asta și pentru Hristos și înțeleg că și eu am nevoie de asta, pentru tămăduirea propriilor mele răni și păcate. Noi vedem de multe ori în viețile sfinților când anumiți oameni, pentru păcatele tinereții sau pentru orice alte motive, își luau canon să aibă grijă de un bolnav sau să facă orice alt lucru. El înțelegea că prin asta el însuși, mai întâi de toate, dobândește milă și har de la Dumnezeu și tămăduire. Pe când filantropia, atât de bine vorbită și poate binevenită, pe care o promoveaza societatea moderna, nu presupune atitudinea asta. Pentră că și cântărețul de muzică cutare face o donație la o casă de copii, s-a fotografiat cât el e de bun și și-a luat grija de la aproape. Înțelegeți cum e? Am câștigat un premiu de un milion de dolari și dau 500 de mii la casa de copii și m-am dus. Asta nu mă obligă existențial față de oameni. Pe când dragostea, chiar daca nu dau banii ăștia, pentru că nu îi am, dar ne rugăm și ne îndurerăm, cerem de la Dumnezeu să-i mântuiasca. Dragostea este a dori aproapelui tău să se mântuiască.

25. E bună teama de viitor? Vine de la Dumnezeu sau din lipsa de credință? Cum să facem să dobândim o credință mai mare?

Asta-i lipsă de credință, spun Părinții. Cum se întamplă la mirenii căsătoriți care nu-și găsesc un loc de muncă, iar diavolul îi sperie cu viitorul și ajung de fac avorturi și tot felul de necazuri. Tot așa, cu pustnicii, cu cei care plecau în pustietăți, diavolul îi amenința: ce-o să faci dacă te îmbolnăvești, ce-o să faci dacă n-o să ai ce mânca, o să mori în pustietatea asta dacă dă o fiară peste tine. Despre asta vorbește Sfântul Isaac Sirul și spune că este un semn al necredinței. Trece în timp, ce să-i faci? Ne mai și temem, dar ne rugăm: “Doamne, izbăvește-mă. Cu gândul la moarte, gândește-te că poți să mori până diseara, și îți trece obsesia viitorului. Să faci asta mai des.”

A consemnat Ioan BUTIURCÄ‚

“Să fim cu mare băgare de seamă atunci când intrăm în viața unui om, chiar propunându-i lucruri duhovnicești, pentru că ele se pot face în mâna lui într-un brici dat unui om beat, cu care se poate ucide, cu care se poate tăia.”

Părintele Savatie Baștovoi