Cutia Pandorei

Testul nuclear nord-coreean a apropiat minutarul “ceasului atomic”, fixat în prezent la ora 23.53, mult mai aproape de înfricoșătoarea zi a “Judecății de Apoi” termo-nucleare. Intrarea regimului de la Phenian în clubul puterilor atomice a adus Peninsula Coreea în pragul războiului și este pe cale să declanșeze o reacție în lanț printre țările care doresc să se înfrupte din pomul cunoașterii bombei nucleare

Oricât ar părea de neverosimil, la originea actualei crize se află politica ineptă a Administrației Bush, care nu a reușit să gestioneze corect factorii de risc existenți pe scena politică internațională. Ironia tragică a situației este amplificată de faptul că, în 2002, cu ocazia discursului despre “Starea Națiunii”, președintele George W. Bush a nominalizat Coreea de Nord în cadrul celebrei “axe a răului”, alături de Irak și Iran. La vremea respectivă, Bush a adresat un ultimatum celor trei țări, afirmând că “astfel de state, și aliații lor teroriști, constituie o axă a răului, care se înarmează pentru a amenința pacea lumii. Încercând să obțină arme de distrugere în masă, aceste regimuri constituie o primejdie gravă și din ce în ce mai mare. Statele Unite nu vor permite ca cele mai periculoase regimuri ale planetei să dobândească cele mai distructive arme din lume. În oricare din aceste cazuri, prețul indiferenței ar fi catastrofal.”

Miopia Casei Albe

Cinci ani mai tărziu, retorica belicoasă a Administrației Bush s-a dovedit a fi simplă apă de ploaie, climatul de insecuritate mondială și procesul de proliferare nucleară fiind astăzi la nivele incomparabil mai mari. Astfel, în timp ce invazia americană din 2003 a adus Irakul în preajma războiului civil, Iranul refuză să stopeze programul de îmbogățire a uraniului, componentă de bază pentru fabricarea bombei atomice, iar Coreea de Nord a efectuat primul său test nuclear. Fostul senator american Sam Nunn, în prezent co-președinte al organizației “Inițiativa împotriva Amenințării Nucleare”, a învinuit Administrația Bush de miopie geopolitică, deoarece s-a concentrat în primul rând asupra Irakului, în condițiile în care primejdia reprezentată de regimurile de la Phenian și Teheran era mai presantă: “Am început cu Irakul în cadrul “axei răului”, atunci când credeam că Saddam nu are încă arme nucleare, iar asta a trimis un semnal celorlalte țări că ar fi mai bine să le obțină repede. Cred că am început cu capătul greșit al “axei”.” În plus, deteriorarea situației din Irak a subminat credibilitatea diplomatică a Statelor Unite și a limitat opțiunile militare ale Casei Albe, determinând Iranul și Coreea de Nord să fie tot mai încrezătoare că pot acționa fără consecințe serioase. Un alt factor care a limitat marja de manevră a SUA a fost dovedirea falsității pretențiilor că Irakul deține arme de distrugere în masă, pretext folosit de Administrația Bush pentru a lansa atacul asupra regimului Saddam Hussein. Iranul și Coreea de Nord au speculat exemplar gafa Casei Albe pentru a arunca o umbră de îndoială asupra acuzațiilor similare formulate împotriva lor de americani. În același timp, unilateralismul Administrației Bush și gustul amar lăsat pe buzele tuturor de graba cu care SUA

s-au aruncat în război au fisurat comunitatea internațională, ale cărei reacții ar fi fost mult mai unitare în alte condiții. Iar atunci când Washingtonul a recurs la varianta diplomației, progresele în negocierile cu Phenianul și Teheranul au fost lente, în parte pentru că Statele Unite au refuzat discuțiile bilaterale directe. În final, abordarea eronată a focarelor de criză a condus la radicalizarea regimurilor din Coreea de Nord și Iran, iar consecințele potențiale, susțin experții, riscă să fie înspăimântătoare.

Cursa înarmărilor

Un prim scenariu de coșmar este cel al izbucnirii unui conflict militar în Peninsula Coreeană. Oficialii de la Phenian au avertizat că instituirea de sancțiuni împotriva țării lor va fi privită ca o declarație de război, ce va necesita “contramăsuri fizice”, atât împotriva intereselor americane din Coreea de Sud, cât și a Japoniei. Confruntat cu o blocadă economico-financiară, dictatorul Kim Jong-il ar putea opta și pentru vânzarea de dizpozitive nucleare celui mai generos ofertant, chiar dacă acesta ar fi al-Qaeda. De asemenea, este foarte posibil ca Phenianul să-și ofere Teheranului cunoștințele nucleare în schimbul unei recompense bănești substanțiale, în condițiile în care programul atomic coreean este mult mai avansat decât cel al Iranului. O altă consecință gravă a situației din Coreea riscă să fie declanșarea unei curse a înarmării nucleare în întreaga Asie. Primii competitori ar urma să fie Coreea de Sud și Japonia, țări vizate direct de amenințările Phenianului. În cazul în care ar decide să se înarmeze, Japonia, țară cu o tehnologie ultra-avansată, ar putea construi arma atomică în doar câteva luni, mai ales că dispune de cantități de plutoniu ce îi permit să fabrice până și bombe cu hidrogen. O Japonie nucleară ar determina China să reia testele nucleare, mișcare care ar incita India să-și accelereze programul atomic. Mai mult ca sigur, o atare manevră ar fi urmată de Pakistan, marele rival al Indiei. Și alte țări vor fi tentate să folosească testul nord-coreean drept justificare pentru construirea unui arsenal atomic. Experții susțin că, așa cum regimul de la Phenian a pretextat că are nevoie de bomba nucleară pentru a ține la respect Statele Unite, Taiwanul ar putea folosi același argument pentru a se apăra împotriva amenințării chineze.

Război după război

Cel mai interesat de evoluția crizei nucleare coreene va fi însă Iranul, care va urmări cu mare atenție reacția comunității internaționale față de regimul de la Phenian. În cazul în care Națiunile Unite nu vor acționa energic, ayatollahii de la Teheran vor urma aceeași cale a înarmării atomice, fără să se teamă prea mult de consecințe. Nu în ultimul rând, pokerul nuclear jucat de Kim Jong-il ar putea avea efectul paradoxal de a precipita desfășurarea planurilor militare ale Administrației Bush. În acest moment, Statele Unite nu mai pot declanșa o ofensivă împotriva Iranului sub pretextul că Teheranul este pe cale să obțină arme atomice, în condițiile în care nord-coreenii le-au obținut deja. Singura opțiune rămasă pentru Bush este să atace Coreea de Nord înaintea Iranului, în speranța că militarii lui Kim Jong-il n-au reușit încă să pună la punct rachete nucleare care ar putea atinge teritoriul Statelor Unite ale Americii.

Anticipând o posibilă confruntare în Peninsula Coreea, armata sud-coreeană a accelerat pregătirile de luptă. Surse din cadrul Marelui Stat Major au afirmat că generalii sud-coreeni au trecut în revistă o serie de variante revizuite ale planului de război întocmit de autoritățile de la Seul și de armata americană, în care, pentru prima dată, sunt incluse măsuri detaliate în vederea purtării unui război nuclear. Planurile revizuite prevăd recurgerea la sisteme de luptă de înaltă tehnologie menite să distrugă lansatoarele de rachete nord-coreene, cartierele generale ale armatei și principalele facilități de informații și comunicare ale regimului la Phenian. Oficialii sud-coreeni au menționat și angajamentul de securitate american față de Seul, care prevede utilizarea armelor nucleare strategice ale SUA amplasate lângă peninsulă, cum ar fi distrugătoarele din clasa Aegis echipate cu rachete de croazieră Tomahawk sau bombardierele B-52. Coreea de Sud, susținută de 29 de mii de soldați americani, dispune de aproape 700 de mii de soldați împotriva trupelor nord-coreene, formate din 1,17 milioane de militari. Analiștii militari susțin că dacă Phenianul ar detona în atmosferă o bombă de zece kilotone, aproximativ 10 la sută din diviziile sud-coreene aflate la frontieră ar fi neutralizate. Se estimează că regimul de la Phenian dispune de șapte bombe atomice de aproximativ 20 de kilotone (bomba de la Hiroshima a avut 13 kilotone).

Ioan BUTIURCÄ‚