Uncategorized

Nihilismul consumerist sau patologia abundenței (III)

* Motto:”E o nebunie pentru om să vrea să se vindece singur de propria-i mizerie” (Pascal)

Expansiunea la nivel planetar a fenomenului obezității este un simptom al uriașei crize spirituale care a cuprins întreaga umanitate, dar în special civilizația vestică, purtătoarea unui mesaj nihilist, autodistructiv. Societatea contemporană întruchipează modul de existență profețit de Nietzsche – cel al oamenilor care L-au “ucis pe Dumnezeu” în inimile lor și au acum un gol imens în centrul ființei, pe care nu mai reușesc să-l umple cu nici un substitut.

Dacă ar fi să enumerăm trăsăturile psihologice ale vieții moderne, concluziile se impun de la sine: pesimismul, plictiseala, neliniștea, melancolia, angoasele, epuizarea, surmenajul sau retragerea într-o lume interioară populată de iluzii și fantasme sunt doar câteva din coordonatele stării noastre lăuntrice. Răspândirea fără precedent a afecțiunilor psihice și creșterea galopantă a sinuciderilor (100 de mii în ultimii zece ani într-o țară prosperă cum este Germania) depun mărturie că societatea contemporană este minată de un rău teribil, omniprezent. Paradoxal, aceste realități tragice se petrec într-o lume care, scăpată de ororile totalitarismelor nazist și comunist, pretinde că a reușit să asigure bunăstarea individului, atât materială, cât și cea spirituală. Și într-adevăr, promisiunea prosperității materiale a fost îndeplinită în mare măsură de societatea consumeristă occidentală. Niciodată până acum în istoria umanității atât de mulți oameni n-au beneficiat de atâtea mijloace care să le satisfacă nevoile, dorințele sau capriciile.

Epoca noastră a devenit prin excelență cea a emancipării de sine, a împlinirii mitului autozămislirii și a hedonismului, în care “libertatea fără reguli, marele vis adolescentin care străbate azi lumea occidentală, presupune și comandă să faci doar ce te taie capul, să asculți doar de bizareriile toanelor tale, de autoritatea capriciilor tale” (Pascal Bruckner). Individul nu se mai raportează decât la sine însuși, excluzând orice sentiment de comuniune, responsabilitate sau îndatorire față de semenul său ori față de o instanță transcendentă.

Prizonierul autolimitării

Și totuși, în ciuda acestei afirmări totale a autonomiei personale, realitatea demonstrează că nicicând nu a fost omul mai fragil, mai suferind și mai dezbinat lăuntric ca în prezent. Abandonat sieși, individul constată că eliberarea de sub tutela divinului perceput drept constrângător îl obligă să-și ducă existența într-un perimetru îngust, cețos, sufocant. Lipsit prin voia sa de un punct de echilibru absolut, omul modern se vede confruntat cu angoasele născute din constatarea propriilor limitări și neputințe. Așa se face că, nemaiputând să perceapă existența decât prin simțurile corpului, individul contemporan ajunge să creadă că trupul este orizontul ce nu mai poate fi depășit. În consecință, toate eforturile sale sunt îndreptate spre prezervarea acestuia, în paralel cu încercările de a stoarce cărnii senzații și plăceri cât mai multe și mai rafinate. Practic, întreaga societate consumeristă este clădită pe principiul menținerii în stare optimă a singurului “instrument” capabil să ofere iluzia plenitudinii. Mai devreme sau mai târziu, fiecare individ este însă nevoit să constate că biologia îl trădează. Corpul ne joacă feste, vârsta își arată colții, bolile ne lovesc din senin, deși la dispoziția noastră stau o gamă întreagă de servicii medicale, farmaceutice sau estetice, menite să ne amelioreze instatisfacția, să încetinească degradarea simțurilor, să atenueze angoasele. În cele din urmă, hotărârea de a cenzura sau dezinfecta tot ceea ce e slab, friabil în corp sau minte, tristețea, amărăciunea, se lovesc de caracterul limitat al existenței noastre, de inerția speciei umane care nu se lasă manipulată așa cum se lasă un material.

False evadări

Suspendat de unul singur între limitele efemerității sale, omul contemporan se descoperă pigmeu și încearcă cu disperare să găsească o portiță de ieșire din iadul personal. Între multiplele moduri de evadare se numără drogurile, “workaholismul” sau spiritualitatea. Însă cum este tributar mediului în care trăiește, nevoii imediatei satisfacții pe care o cultivă cultura apuseană, individul modern privește spre o religiozitate-calmant, furnizoare de euforie. De aici și succesul religiilor orientale, al științelor ezoterice sau al practicilor magice, care invită pe fiecare să găseasă propria potecă ce îl va duce la “mântuire”. Această spiritualitate prefabricată, colorată exotic, servită într-o formă light se potrivește ca o mănușă Occidentului hedonist și individualist, populat de o mulțime de oameni care vor împlinirea, dar nu doresc și necesara angajare în acest scop. În realitate, sincretismul religios nu este decât una din trăsăturile societăților în decadență, pentru care, în ultimă instanță, ceea ce contează este egolatria, confortul și prosperitatea.

Sub masca relativismului afișat de societatea de consum se ascunde nihilismul – modul de existență al omului care și-a pierdut ancora spirituală, nu-și mai cunoaște destinația, nu este “nici pentru, nici împotrivă”, “nu crede în nimic și nu se interesează de nimic”.

Nihilismul, care consideră că nu există Adevăr absolut, că toate adevărurile sunt relative, este filozofia care stă la baza lumii moderne, penetrând perfect și adânc în mințile tuturor oamenilor de astăzi.

Trădarea teologilor

Criza epocii moderne este o consecință directă a abandonării Adevărului absolut și a uitării lui Dumnezeu. La originea acestui veritabil holocaust spiritual se află denaturarea și pervertirea creștinismului apusean, petrecute după schisma care a separat-o de tradiția răsăriteană. Prin pretenția sa de a pătrunde prin intermediul rațiunii misterul relațiilor Persoanelor din Sfânta Treime, teologia occidentală l-a supus pe Dumnezeu unui proces de antropomorfizare, de transformare a Lui într-un obiect al intelectului, posibil a fi cunoscut de inteligența autonomă a omului. Dumnezeu a fost astfel încadrat într-un pat al lui Procust pentru a corespunde premiselor rațiunii umane, fapt ce a condus la confundarea și substituirea cunoașterii vii, personale și experimentale a lui Hristos cu o cunoaștere teoretică, mentală, “de la distanță”. Fără să mai aibă acces la lumina Duhului Sfânt, la cunoașterea și experiența prin har a Adevărului, teologia apuseană a oscilat între intelectualism și sentimentalism, eșuând în final într-un juridism care a apreciat relația dintre Dumnezeu și om după criterii și norme exterioare. Neputința de a se apropia real de Dumnezeu prin întrepătrunderea lucrării omului cu lucrarea și energiile necreate ale Sfintei Treimi l-a condus pe omul occidental la înstrăinarea de orizontul transcendent al existenței. Afirmarea autonomiei omului s-a accentuat odată cu perioada Renașterii și s-a amplificat în timpul Secolului Luminilor și a ideologiilor totalitariste născute pe solul Occidentului. Expulzând credința în forul interior pentru a renunța apoi la ea, omul contemporan și-a fixat drept țel instaurarea fericirii pe pământ, indiferent pe ce cale, și a revendicat planeta ca proprietate a sa, desacralizând-o pentru a o exploata rațional și științific. Toate aceste mutații politice, sociale și culturale au condus, inevitabil, și la schimbarea raportului om-om și om-Dumnezeu. Maladia secularizării a modificat modul de a înțelege persoana umană, familia, iubirea, sexualitatea, raportarea la moarte și la eternitate, generând în final societatea de consum globalizantă, care este opacă la taina persoanei și o reduce la statutul de marfă.

Elanul autodistrugerii

Astfel, golirea persoanei de conținutul său profund – chip al lui Hristos -, și degradarea ei la rangul de bun consumabil reflectă în cel mai înalt grad caracterul nihilist al civilizației contemporane. Prin opacizarea percepției duhovnicești, ea refuză să vadă că este expresia unei uriașe dispoziții de a nimici și de a devora indiferent ce – oameni, lucruri sau semne, refuză să înțeleagă că numai Dumnezeu permite oamenilor să persevereze în ființare și să evite să recadă în neantul din care au fost creați. În ultimă instanță, anxietatea fără nume, neliniștea, tristețea, deznădejdea din sufletul omului modern nu reprezintă altceva decât abisul din sufletul omului, “ieșirea din ființă”. Această stare nedefinibilă de angoasă este tocmai nimicul din care Dumnezeu a scos la lumină pe fiecare om și în care se prăbușește în chip firesc oricine îl neagă pe Dumnezeu, tocmai pentru că omul se definește exclusiv prin relația sa cu Dumnezeu, ca și chip al Lui. Vidul lăuntric actual este rezultatul războiului pe care omul modern l-a declarat împotriva lui Dumnezeu, refuzând experiența spirituală autentică, care este concretă și plină de suferință. Consecința ultimă a acestei atitudini este întoarcerea omului împotriva sa și a întregii creații într-un elan autonimicitor, elan care va fi concretizat deplin în seria de evenimente apocaliptice care va precede manifestarea Celui care întruchipează plenitudinea vieții, Iisus Hristos.

Ioan BUTIURCÄ‚

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close