O sama de cuvinte si-un glonte-n cap de la O bama

Dar cât s-a mai vorbit de atunci, din septembrie 2001, de el!!! Ce planuri de nunta îsi mai faceau gagicile-kamikaze, ce nutreau sa se prabuseasca asupra lui cu tot „armamentul†din dotare, sa îi gaseasca bomba ascunsa si sa o detoneze ele însele, ce vise desarte (daca nu desertice) treceau deasupra vizuinii lui (toate venind din ovalul birourilor americane) si mai toate au ramas neîmplinite, declansând frustrari de toate felurile si dintre cele mai mari! El, însa, trecea impasibil dintr-un colt al bârlogului sau într-altul, punând la cale planuri marete, la fel de înalte si suple precum cele doua turnuri.
si brusc… cum statea el linistit, schimbând, cu o mâna, plosca cu lichid plin de nisip si nervi (se stia ca el sufera cu rinichii si trebuie sa îsi faca dializa, asa se zvonea dinspre CIA si FBI, specializate în asa ceva) iar cu cealalta mângâind, cu spor, barba crescuta „în salbatica splendoare†îi aparu înaintea sa o figura plina de uimire si buna crestere, care-l întreba politicos: How do you do? În acel moment, în care plosca se umpluse de tot si dadea pe afara, în care cauta disperat un mod de a termina o data cu stress-ul acesta de a mai purta punga dupa el si de a mai mânca pe apucate ce mai cadea din cer, filmul s-a rupt de tot, caci i se derula în cap unde a intrat glontul vechi, ce statea pe teava de noua ani, si a mai apucat sa spuna doar: „Asta la vista… maybeâ€!
Apoi, pe marile si micile ecrane ale lumii, a început alt film. Al cuceritorilor si al eroilor care au anuntat demni si cu priviri rascolitoare ca „turnurile au fost razbunateâ€. Acum, din cuplul de actori ce facea un duet nemaiîntâlnit, plin de dorinta si pasiuni, dintre cele mai diverse, (Osama-Obama) nu a mai ramas decât unul. Luptatorul Singuratic. Vulpea desertului. Lupul de stepa,  cunoscut ca, dupa numele sau de scena Arnold-Terminator-Rambo-SuperObama. El va intra în istorie ca a terminat treaba murdara (e doar o expresie americana) a celor dinaintea lui (prinderea si executarea lui Sadam Hussein si mult visata ucidere a lui Osama) si ca nu a spalat putina (e doar o expresie romaneasca) în ceea ce priveste razboiul din Libia si poate o unduire a umerilor sai supraomenesti s-a facut simtita si prin revolta tarilor arabe.
Dar ce mai conteaza acum! Lumea va privi America cu alti ochi,  ceilalti sefi de stat care se pregatesc pentru lupta  electorala vor întelege din fapta sa ca idealurile (mai ales cu exact un an înaintea alegerilor prezidentiale) nu pot fi lasate la voia întâmplarii si ca, chiar daca nimeni nu va mai vedea trupul lui Osama, caci l-au dat, baldâbâc, în mare, trebuie sa creada ca teasta gaurita esta a teroristului si ca el, glontul, poarta semnatura unei pusti americane, din generatia Obama. Cu siguranta trofeul însângerat va fi pastrat, în siguranta, imaginar sau nu, într-un seif foarte bine ascuns, dintr-un birou geometrizat (oval, patrat sau de unica folosinta) al administratiei americane, pentru a fi aratat generatiilor viitoare de presedinti cum se poate castiga admiratia concetatenilor.

Împuscatii lor, împuscatii nostri…

Apropo de cetatenii americani dornici de pâine si circ. I-am vazut bucurându-se cu o frenezie aproape româneasca, din noaptea alegerilor trecute, la aflarea vestii. Normal sau nu gestul mi se pare a fi parte din ceea ce generic se cheama visul (politic) american: pe lânga faptul cu democratia (care ascunde si justifica torturi si razboaie) s-a mai oferit lumii întregi portia de suprematie totala a Americii care, iata, sunt cei care pedepsesc, pâna la urma, pe raufacatori si face dreptate oriunde în lume, indiferent de costuri financiare si umane. Pâna la urma e o justficare a vietilor militarilor morti în Afganistan si Irak: Raul a fost prins si totul e cu happy-end. În ceea ce priveste Libia sau alte tari la care le-o veni rândul, mai vedem ce va fi.
Ma gândesc, prin comparatie, daca la noi se practica asa ceva sau sunt numai dosare „ultrasectrete†care se scot, din timp în timp, din sertarasele cotroceniene pentru a mai impulsiona pe cei care s-au îndepartat de idealurile prezidentiale sau de a pedepsi pe cei care le-au tradat? Caci prea multe „teste gaurite†am vazut si în România în ultimul timp, gen Sorin Ovidiu Vântu, Nicolae Popa etc. Am avut un singur împuscat, la propriu, demult, si aud vorbindu-se mai nou si tot mai des de un oarecare regret al vremii aceluia. Sa fie asta un semn pentru „împuscatiiâ€, de toate natiile, ca vor fi regretati dupa un anumit numar de ani?