Obamaniada
Vremurile de criză sunt întotdeauna propice mesianismului politic. Lumea întreagă jinduia după un lider charismatic, după un șef salvator, după un om providențial. În mod clasic, dacă nu ar fi existat, el trebuia inventat, dar în acord cu rețetele actuale ale marketingului politic holywoodian. Barack Hussein Obama. Un nume straniu. Un bărbat de culoare, relativ tânăr și șarmant, genetic un marginal, cu rădăcini în Kenia din partea tatălui, școlit la Harvard cu Magna Cum Laudae, dar declarându-se băiat de cartier, este primul președinte de culoare din istoria Americii, această țară fondată de stăpânii de sclavi, cum reamintea un corespondent AP de la Casa Albă.
Eveniment mediatic planetar, ceremonia de învestire a celui de-al 44-lea președinte american, cea mai somptuoasă și mai populară de până acum, a adus unei lumi aflate în pragul depresiei, o infuzie cathartică de încredere, fascinație și speranță.
Cu moralul în derivă, după moștenirea epuizantă a două câmpuri de război, unul antiterorist în Afganistan și altul antidictatorial în Irak, lăsate în coadă de pește, și a unei crize financiare care le aduce răsuflarea șomajului în ceafă, națiunea americană avea nevoie ca de aer de imaginea unui Salvator. Seducătoare și grea sarcină pentru Obama. Tacit sau nu, se așteaptă de la el salvarea capitalismului și a valorilor acestora, după zeci de ani de dominare ideologică și reafirmarea supremației mondiale a SUA, în acord cu reguli noi, mai puțin belicoase și mai cooperante.
Echipa câștigătoare acum la Casa Albă (dacă nu cumva, dincolo de spectacolul electoral al succesiunii democratice la putere, în nucleul ei dur, neștiut, puterea va fi fiind una și aceeași) se declară pregătită pentru un program amplu de redresare economică și de „refacere a Americii”. Pentru început, ea și-a dovedit competența în gestionarea cu succes a unei îndelungate campanii electorale și a creării, ca la carte, a imaginii unui lider charismatic, personificare a puterii politice mondiale.
Ceremonia de învestire din 20 ianuarie 2009 a intrat deja în Istorie. Grandioasa ei punere în scenă a respectat impecabil rețeta clasică a alchimiei miturilor politice, însuflețindu-le cu un aer proaspăt de show. Figura de simbol politic a lui Obama a fost proiectată între pleiada părinților fondatori ai nației și valorilor americane, invocați cu reverență în discursurile sale ireproșabile, și cortegiul de staruri holywoodiene care l-au însoțit. Un mixaj eficace între spectrul magnificului Lincoln, cel ce a abolit sclavia, al visător reconciliatorului Martin Luther King, al șarmantului Kennedy și ritmurile lui Bob Marley ori dansul apetisant al lui Beyonce.
Pe acest fundal, cuplul Obama și-a purtat cu naturalețe și eleganță costumația de staruri politice globale. Tânărul președinte american vine, așadar, pe un val imens de simpatie și încredere, reverberat mediatic în toată lumea, dar și pe unul imens, amenințător, de expectanțe sociale și de problematici internaționale extrem de sensibile. S-ar putea să fie un surfer bun. Îl recomandă bermudele în care a apărut în campanie electorală și care l-au făcut celebru și familiar audienței feminine mondiale (și nu numai, de vreme ce, într-o dispoziție globală de așteptare politică mesianică, întreaga audiență se feminizează). Dar ar trebui, în același timp, să recunoască faptul că nu poate merge, de unul singur, pe ape.
Sid NEDEEA
