Dulce ca mierea e glonțul patriei

Au fost buni la munci agricole, în minele patriei, pe șantierele economiei naționale, la aplicațiile de iarnă sau vară, la inundații și alte calamități naturale. Au înclinat balanța puterii în decembrie ’89 și au fost considerați eroi. La 20 de ani de atunci sunt gratulați cu epitetul de “nesimțiți” de mai marii țării. De-a valma, fără niciun pic de discernământ. De sus până jos, de la general până la subofițer. Prin acești militari pensionați, arrmata este acum – la fel ca alte instituții onorabile – decredibilizată, aruncată în derizoriu și supusă oprobriului public. I-a venit rândul și ei, după ce alte instituții au suferit același tratament. “Aria calomniei” sub forma OG 230/2008 s-a scris probabil la Cotroceni, dar a fost interpretată de corul de operetă de la Palatul Victoria. S-a scris prost și a fost interpretată și mai prost. Câți dintre cei care au tot “clănțănit” pe posturile TV sau în presă înfierându-i cu mânie proletară pe acești militari pensionați aveau habar de armată, dar mai ales de ceea ce s-a întâmplat cu armata în ultimii 20 de ani? În niciun caz dl. Boc, care și-a făcut lecturile despre această instituție din Anton Bacalbașa, dar care n-a făcut probabil armata. Nu-i căinez pe generalii care, cochetând în mod evident cu politicul, s-au pensionat transformându-și apoi funcțiile în funcții civile pe care le-au ocupat tot ei. Dar ceea ce nu se spune este altceva. Intrarea României în NATO a presupus restructurarea și reorganizarea armatei române. Proces care a început în 1997 și care ar fi trebuit încheiat în 2005. Dacă în anii ’50 consilierea armatei române o făceau sovieticii, acum au făcut-o americanii. Rușii i-au băgat în pușcării pe ofițerii armatei regale. Mai generoși, americanii i-au trecut în rezervă pe ofițerii din armata comunistă. Așa s-a ajuns probabil la pensii anticipate și salarii compensatorii. Inclusiv dreptul la muncă în instituții ale statului. Un drept care a trebuit însă câștigat prin

examene. Circa 40% dintre cei trecuți în rezervă aveau studii superioare și armata a pierdut atunci enorm. A pierdut în primul rând specialiști, oameni de înaltă clasă care ar fi trebuit păstrați în sistem pentru că se investise în ei foarte mult, o pregătire care pentru cei mai mulți dintre aceștia începuse la 14 ani. Faptul că acestor oameni li s-a permis să cumuleze pensia de câteva milioane – și nu de zeci de milioane cum

s-a exagerat – cu salariul nu era ceva ieșit din comun. Asta dacă ne raportăm la legislația în domeniu din alte state, precum Franța sau USA. Și nu sunt singurele. Problema este alta și mulți nu o văd sau nu o înțeleg. În genere, militarii pe timpul cât sunt activi nu pot să-și cumpere o locuință pentru că trebuie să se mute deseori în interesul servicului. Soțiile lor nu au un serviciu stabil, iar copii lor sunt deseori dezrădăcinați din colectivele în care abia se integrează. Puțini sunt probabil cei care

s-au gândit vreodată că speranța de viață a unui pensionar militar, pensionat la 55 de ani – vârsta normală după statutul cadrelor militare – se situează în jurul vârstei de 61 de ani, cu câțiva ani buni sub media de vârstă a unui civil. De ce? Nu este greu de bănuit…Fiecare caz are însă particularitățile lui. Tratatrea în bloc și la modul peiorativ a problemelor acestei categorii va debușa când probabil nu ne așteptăm și când probabil vom avea nevoie din nou de ei. Asta pentru că ei încă mai fac parte din planurile de mobilizare ale armatei române. Aceeași armată care ar fi trebuit să ia atitudine față de blamarea în bloc a acestor pensionari. Mai zilele trecute mă uitam pe placa instalată pe cazarma dezafectată de lângă Podul Mureș. N-am putut să nu mă gândesc la acei oameni care, într-un moment de cumpănă pentru oraș, dar și pentru țară, n-au ezitat și și-au pus viața în joc. Sunt morți de mai bine de treizeci de ani. Copii lor, rămași atunci fără tată, sunt astăzi oameni în toată firea. Cum au crescut, ce destin au avut…? Pe cine a interesat sau pe cine ar putea să mai intereseze azi? Dar câți nu trec indiferenți pe lângă această fostă cazarmă, acum dezafectată, fără să citească măcar ceea ce scrie pe acea plăcuță, necum să se mai gândească la acei oameni. Eroii uitați…Doar câțiva dintre miile de anonimi. Uitarea din păcate, e în legea firii. Nerecunoștința însă e o tară de caracter la unii români.

Nicolae Balint