Las’, că-i bine ș-așa!
Succesiunea năucitoare de evenimente de început de an vine ca mănușa pentru orice putere. Căci atrage în mod continuu atenția de la evenimentele nefaste care ne pasc (sau, mai exact, ne năpădesc), reverberație a situației financiare nefericite, cu epicentrul în marile puteri. Iar platoșa ce mereu ne-a apărat de cutremure, vânturi năprasnice și furtuni pe măsură, va să zică Munții Carpați, nu ne mai prea poate servi. Bonusul ăsta (munții) a fost de sus, de la bunul Dumnezeu. Iar acum, când avem nevoie de altul, tot de sus (dar pământean), în loc de pere primim mere (acre).
Așa se face că pe șest, în luna decembrie, când tot omu’ își țintuiește ochii pe diverse sclipiri și bunuri, cu scopul de a-și face și de a le face altora o bucurie, cât de mică, nefiind eminamente preocupat de chestii profesionale (doar e luna sărbătorilor, a cadourilor, a reuniunilor, etc.), parlamentarii s-au pus pe treabă. Contrazicând atât imaginea pe care și-au creat-o de-a lungul anilor (păi, dac-i sărbătoare în popor, n-o fi rupere de jug acolo, sus), cât și vorba înțelepciunii populare, aia cum că porcu’ nu se îngrașă în Ajun. Iacată, în cazul unei legi de necesitate remarcabilă pentru nație, stat de drept, cetățean în sine, porcu’ trebuie îndopat oricând se ivește ocazia.
În lipsa (premeditată, cum altfel? a) unei dezbateri publice, care dezbatere se declanșează în mod repetat pentru chestiuni minore față de cea în discuție, s-a votat legea privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații (ăsta-i titlul legii) și, cu-n drum, s-a modificat legea privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în domeniul comunicațiilor electronice. Ca reflectare (în oglinzi paralele, cu circuit închis și securizat) a vieții noastre într-o societate democratică (am zis democratică, nu haotică, nu anarhică, dar nici cu veleități dictatoriale). Dincolo de zbaterea publică a unor oameni responsabili (analiști, jurnaliști, membri ai societății civile, etc.), opinia des întâlnită la românu’ obișnuit (cu sau fără bani prea mulți) a fost „las’, s-asculte, că n-am ce-ascunde”. Fraze, concepții, lașități de acest gen ne-au făcut de mândra minune, nu o dată în istorie (când ne-au salvat doar eroii martiri, fie aceștia conducători ori nu), texte de acest tip, ilustrând o anume stare (de care ar trebui să ne fie rușine), au făcut să fim ultimii descătușați (cel puțin așa credeam atunci…) din blocul comunist. Apropo, jurnaliștii s-au întrebat, pe bună dreptate, pentru ce au murit tinerii noștri în Decembrie, dacă am ajuns (cel puțin în domeniul cu pricina) de unde am plecat? Sau chiar mai departe.
Liderul stocărilor, verificărilor și al urmăririi fluxurilor de comunicații (cică exclusiv conținutul acestora; parol! pe pariu că nu??) a rămas autoritatea de servicii secrete, strâns secondată, de cine altul (?) decât parchetul. Acuma mă întreb și eu: dacă ani la rând, în care nu a existat un astfel de cadru legislativ (care, de altfel, nici acum nu permite băgarea nasului în convorbiri), s-au ascultat și înregistrat comunicațiile în neștire, dovadă făcând utilizarea ilegală a acestora, cu nonșalanță, și nu oriunde, ci chiar în fața instanțelor de judecată, să credem noi că după intrarea în vigoare a legii care dă apă la moară perturbării intimității organele ascultătoare se vor opri la minut?
Și-apoi, adoptătorii legii au ignorat fleacul ăla la Convenție, care-i lege internă (și, cică, nimeni nu-i mai acătării decât legea) și care glăsuiește, după dezbateri jurisprudențiale, unul și același lucru, cum că viața privată trebuie să rămână așa, chiar și în privința datelor pe care legea noastră năstrușnică (suav spus) le vrea înregistrate și stocate. Limitările acestui drept nu sunt pe toate gardurile și, mai cu seamă, trebuie să fie compatibile cu o societate democratică. Or, conectarea unei nații, ori de câte ori organele apreciază că-i nevoie (a se vedea că nu numai pentru „cercetare” și
„urmărire” a infracțiunilor grave – care-s alea, în viziunea acestei legi? -, ci și pentru
„descoperirea” acestora, adică orișicând) la urechea sau borcanu’ electronic n-are cum să fie preferata unei societăți democratice. În cauza Popescu contra României, tocmai de-asta ne-a făcut rău cu degetu’ instanța europeană, pentru că astfel cum era concepută activitatea de interceptare și înregistrare, nu exista un control concret și cert, anterior sau posterior, din partea instanței de judecată, asupra unei astfel de activități. Vi se pare că dispozițiile legii și punerea lor în aplicare acoperă, fără doar și poate, concret și punctual o astfel de lacună și ne pot conferi calmul unor oameni lăsați să viețuiască în libertate și democrație? Iar faza cu „las’, că n-am nimic de-ascuns” nu-i decât o gogoriță de laș. Fiindcă orice om are intimitatea sa (nepenală), iar dacă n-ar fi așa ne-am afla, deja, în prezența cuvântului biblic care ne spune că veni-va vremea în care ceea ce-i spus pe la colțuri va fi auzit pe acoperișuri. Or, noi încă n-am ajuns acolo, căci dac-ar fi așa, să putem da pe față tot ce trăim, minut de minut, am fi ca-n sânul lui Avraam, cu toții sfinți de sfinți. Noi, nefiind. Cu atât mai puțin ei.
Andreea CIUCÄ‚
