Uncategorized

Oscar Han – între daltã și politicã

Un artist de excepție, cu realizãri monumentale care – așa cum arãta Tudor Vianu – poate fi așezat în mod firesc alãturi de un Medrea sau Jalea. Ca om însã, Han a avut numeroase „pãcate”: irascibil, pus mereu pe harțã, deseori arogant și misogin, era greu de acceptat de artiștii plastici, dar și de ceilalți din jurul sãu, a cãror companie Han o cãuta, mai ales la bãtrânețe. Sculptor cu vocație și liberal de ocazie (ajuns chiar deputat de Mureș), Han – un om plin de contradicții – a sfârșit trist și singur, așa cum fusese, de fapt, toatã viața.

Nãscut în 1891 într-o familie mixtã (tatãl german și mama româncã), Han a avut o copilãrie normalã. Debutul sãu ca sculptor s-a produs foarte devreme, la nici 20 de ani. În 1911, Oscar Han s-a fãcut remarcat cu lucrarea „Cap de fetițã”. De aici încolo nu a mai fost decât un pas spre consacrarea definitivã. În 1917, în plin rãzboi mondial, a fost mobilizat în serviciul Marelui Stat Major, pentru a realiza opere care sã imortalizeze eroismul soldaților români. Puternic influențat de sculptorul francez Antoine Bourdelle – fapt pe care, dealtfel, îl recunoștea și el – Han a realizat opere importante. Statuia ecvestrã a lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia, monumentul lui Mihai Eminescu, al lui Vasile Lupu, cel al lui Anghel Saligny, al lui Constantin Brâncoveanu sau busturile lui Vasile Pârvan, al lui N. Tonitza, Liviu Rebreanu, cel al lui Homer sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute realizãri ale sale.

Un profesor „suspect” de bogat

Din 1927, Oscar Han a fost numit profesor suplinitor la catedra de sculpturã a Școlii de Arte Frumoase din București și coleg de catedrã cu D. Paciurea, fostul sãu profesor. Dupã 6 ani de la numirea sa, în anul 1933, la moartea lui Paciurea, Han a fost numit titular. Automobil cu șofer la scarã, casã în Cotroceni și o altã casã la o moșie ce o deținea la țarã, Han a fost cu siguranțã un artist cu dare de mânã, în condițiile în care alți artiști talentați, dar fãrã șansã și fãrã simțul politic înnãscut a lui Han, fãceau foame și trãiau de azi pe mâine din expediente mãrunte. Pe unii dintre ei – mai ales pe cei care simțea cã poate sã-i domine – Han i-a ajutat. Este cazul lui Boris Caragea, fost elev de-al sãu, care la un moment dat a vrut sã pãrãseascã școala din cauza lipsei resurselor materiale. Han l-a ajutat sã-și ia examenele din doi ani într-unul singur și astfel Caragea a reușit sã-și termine studiile. Un alt caz este cel al Lazãr Dubinovschi, și el fost elev de-al sãu, care avea, de asemenea, serioase probleme financiare. Han l-a internat vara în spital, pentru ca acesta sã aibã casã și masã pe timpul vacanței. Era însã foarte dur cu cei mai puțin înzestrați și fãcea totul pentru ca sã-i determine sã pãrãseascã școala. Totodatã (Han era cunoscut ca un înverșunat misogin), el considera cã sculptura ar fi o îndeletnicire nepotrivitã pentru fete. Le fãcea – așa cum își mai amintesc Florica Hociung, Carmen Rãchițeanu și Ana Cordoneț – observații tãioase, chiar batjocoritoare pentru a le descuraja. Totuși, spre disperarea sa, ele aveau sã-și continue studiile și chiar sã confirme cã au valoare.

„Iorga necheza ca un cal bãtrân…”

Fire pãtimașã, în raporturi nu tocmai cordiale cu numeroși oameni de artã, Han era plin de el, scorțos, irascibil, pus mereu pe harțã și îi privea pe ceilalți cam de sus. S-a certat cu Th. Pallady, cu Gh. Petrașcu, cu Iser și cu Zambaccian. Mereu avea câte un proces pe rolul istanțelor de judecatã. Apropiat la început de revista „Gândirea”, condusã de Nechifor Crainic, Han a „trecut” mai târziu la „Curentul” lui Pamfil Șeicaru, de unde ataca permanent, în scris, instituții și persoane, fie pentru motive reale, fie – de cele mai multe ori – pentru motive închipuite, numai de dragul polemicii. Era, așa cum scria Petre Comarnescu, mereu combativ, ironic, corosiv, vehement, fãcând apel la imagini percutante, nu o datã șocante. Spre exemplu, l-a ironizat chiar și pe Iorga, cãruia i-a fãcut un portret deloc mãgulitor. Cu câțiva ani în urmã, Iorga îi pozase pentru un bust. Greșealã mare din partea istoricului, pentru cã peste ani, într-o anume conjuncturã politicã, Han avea sã-și aducã aminte. „Pe la ora 8, scria Han despre marele istoric, îi aducea doamna Iorga o farfurie cu mãmãliguțã caldã, brânzã de vaci și smântânã. Când începea sã mãnânce, lua o lingurã încãrcatã, o arunca în gurã, bucãți mici i se prindeau de mustãți, alte picãturi cãdeau în barbã și uneori pe vestã, o plescãialã facilã cum numai câinii de la stânã puteau sã rivalizeze cu el. N-am vãzut în viața mea un om mâncând mai inestetic. Scria în continuu, din când în când tușea, parcã necheza ca un cal bãtrân…”

Oscar Han, un anonim deputat de Mureș

În perioada interbelicã s-a bucurat de glorie și succes material, în parte meritat, dar într-o bunã mãsurã „atras”. Datoritã faptului cã intrase în politicã, în timpul guvernãrilor liberale a reușit sã-și adjudece cea mai mare parte a comenzilor de stat. A fost chiar deputat liberal de Mureș, în legislatura 1934 – 1937, dar, deși polemist înnãscut, nu s-a fãcut remarcat în acest sens în Parlament. Despre Mureș și problemele sale avea o idee foarte vagã. Parlamentar, sculptor și profesor, cu (cele mai) multe comenzi încredințate de stat, drept „recunoștințã” pentru activitatea sa de politician liberal – pentru cã și atunci, ca și acum, partidele își „recompensau” gras oamenii – Oscar Han era foarte ocupat, abia putea sã facã fațã obligațiilor pe care le avea. A fost profesor pânã în 1946, când a “ieșit în decor” pe criterii politice. Veneau atunci alte vremuri, dar Han, care avea simțul orientãrii în sânge, a reușit sã depãșeascã momentul. Dupã câțiva ani de marginalizare, a revenit iarãși în prim-planul artei plastice, fãcând însã serioase compromisuri cu propria sa conștiințã, dar și cu cei din jurul sãu. N-a mai creat nimic de valoare. Îmbãtrânise, iar prietenii, puțini câți avusese, l-au pãrãsit. În ultimii sãi ani de viațã, Han se apropiase de scriitorul Marin Preda (și el un caracter dificil) cu care îi plãcea sã stea uneori la Mogoșoaia. Preda se documenta atunci pentru romanul sãu „Delirul”, iar bãtrânul Han avea o memorie excelentã și amintiri interesante, de care Preda avea nevoie pentru a crea atmosfera din roman. Internat în decembrie 1976, la Spitalul Elias din București, Oscar Han s-a dovedit și pe patul de spital, în ultimele sale zile de viațã, la fel de brutal, despotic, irascibil cum fusese toatã viața. Referitor la trecerea sa în eternitate, Brãduț Covaliu își amintea: “Când a avut mitingul de doliu, a trebuit sã rugãm funcționarii Uniunii Artiștilor Plastici sã coboare în salã. Afarã de noi, cei câțiva, extrem de puțini, care am fãcut o singurã gardã, nu mai erau artiști în salã…Pentru cã arta murise cu mult înainte de a muri fizic. Pentru viațã? A trecut prin ea cu bastonul în mânã. Generozitatea îi repugna…pãcat. Avea condei, dar ce a rãmas dupã el nu sunt decât cascade de învinuiri adresate altora…Nu învãțase sã iubeascã și sã priveascã în jur. Nu-l interesa nimeni”. Un destin trist, destinul unui însingurat care nu cunoscuse, nu dãruise, dar nici nu primise vreodatã dragoste sincerã din partea semenilor sãi, pe care el nu învãțase sã-i prețuiascã pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ar fi putut sã fie la modul ideal, cum ar fi vrut el.

Nicolae BALINT

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close