Å¢ara lu’ Hagi
În 2001, înainte de Gala de retragere a lui Hagi, o reclamã de pe TVR le amãra microbiștilor români sufletele, prezentându-le, ca o alternativã a trecutului, un viitor probabil. Un stadion gol, o atmosferã dezolantã, care ilustrau destinul fotbalului românesc dacã nu ar fi fost Regele. Nu sunt microbist, dar am ieșit și eu în stradã, ca sã mã bucur alãturi de alte mii de oameni, dupã acel 3-2 cu Argentina din ’94 sau dupã ce i-am umilit pe englezi la Charleroi, în 2000, trimițându-i acasã cu tot cu huligani. Așa cã în fața reclamei cu pricina am simțit o melancolie de îndrãgostit pãrãsit, convins cã ce a fost nu se va mai repeta și cã niciodatã nu va mai fi la fel…
România a ratat de atunci toate campionatele mondiale sau europene, chiar dacã stelele, briliantele și cobrele nu au contenit sã aparã. De
altfel, ca o parantezã, pe un Adrian Mutu sau pe un Cristi Chivu strãinii au plãtit mai mult decât pe Hagi, Lãcãtuș și Rãducioiu la un loc (ca sã nu mai spun cã cei doi au costat cât un Brâncuși, dar asta poate nu are nici o relevanțã în context). De ce a ratat toate aceste calificãri, nu pot sã spun, pentru cã nu mã pricep la la tactici și strategii de joc. Nu am ochiul format pentru așa ceva, chiar dacã se spune cã la fotbal și politicã se pricepe oricine. Nu vãd, cum o fac unii din prietenii mei, așezarea din teren, offside-urile sau faulturile care nu sunt evidente, iar echipele mele preferate au fost – acum nu mai am așa ceva -, în egalã mãsurã, Manchester United și Real Madrid, pentru cele douã meciuri magice din sferturile Ligii Campionilor, în 2000. Ei bine, dupã patru ani de la retragerea lui Hagi am ajuns în fața peisajului dezolant prevestit în reclama respectivã. Personajele emblematice ale fotbalului românesc sunt un playboy drogat și un cioban agramat. Am ajuns sã ne bucurãm când batem Andorra sau Finlanda și sperãm cã o fostã campioanã europeanã se va împiedica de ultima clasatã din grupã, doar-doar ne-om califica și noi.
Situația este, de fapt, simptomaticã pentru România de astãzi. Jucãm un meci de calificare pentru Europa, cu speranța cã nu o sã intrãm în prelungiri. Cu speranța, nu cu certitudinea cã am fãcut ce trebuia. Ne-am amânat fãcutul lecțiilor pânã în ultimul moment, în ideea cã o sã reușim cumva sã ne strecurãm. Dacã o facem, bine. Dacã nu, mai așteptãm. Seamãnã cu strategia lui Ienei: mai bine nu-mi propun sã câștig (deși sper), decât sã fiu dezamãgit dupã aceea. Nicidecum sã fac tot ce-mi stã în putințã pentru ca sã câștig.
Dacã raportul de țarã de la sfârșitul acestei luni e favorabil și scãpãm de amânare, sunt convins cã o sã ne batem cu pumnii în piept cât suntem de tari, de buni și de europeni. Și o sã uitãm cã iar ne-am calificat la baraj, dupã ce ani la rândul ni s-a bãtut obrazul pentru cât suntem de neserioși.
Vorba lui Manolescu, o sã rãmânem țara lui Hagi. De fapt, o țarã care viseazã la Hagi.
de Relu TATAR
