Pacureni, satul cu trei romani

Atestat documentar în anul 1322, satul Pacureni face parte din comuna mureseana Glodeni, situata la circa 15 kilometri de Targu-Mures. În prezent, în asezarea cu 141 de case si patru sute de suflete mai sunt doar trei romani.

Satele transilvane au fost în mare parte cladite între dealuri protectoare, ferite din calea invaziilor sau ale celor care nu umblau decat dupa furaciune si prada. Privite de pe culmile care le înconjoara, aproape toate par la fel. Curti, case, ulite, biserici, cimitire, oameni. Singurul lucru care face diferenta sunt povestile… Pentru ca fiecare sat e cladit pe cel putin o legenda care de veche ce e, a ajuns acum în modernitate, sa fie spusa în feluri diferite de cei care îsi mai aduc aminte de ea. Mai sunt si sate în care supravietuirea neamului se masoara pe perioade istorice strict delimitate. Si cum istoria transilvana este una sfasiata de interesele vremurilor, memoria colectiva a reusit sa pastreze mai bine realitatea decat povestea. Asta cu toate ca atat cat le-a stat în putere guvernelor care s-au perindat pe pamantul nostru în ultimele doua sute de ani, au încercat sa îsi stearga urmele…

Un sat tipic ardelenesc

Pacureni este un sat tipic ardelenesc, în care romanii si maghiarii au înfruntat împreuna timpul. La greu s-au ajutat, la bine s-au bucurat împreuna. si vitregiile timpului nu i-au facut sa îsi paraseasca satul dintre dealuri. Astazi în asezarea cu 141 de case si patru sute de suflete mai sunt doar trei romani. Lazar Aronescu si Alexandru Moldovan cu mama lui. Sunt însurati cu unguroaice, pentru ca le cunosteau de copile si le-a fost drag de ele. Ce e drept e drept ca si acum povestind de nevestele lor le sticlesc ochii a drag… Îsi amintesc iar de vremea copilariei cand în sat mai traiau neamurile lui Cordosoaie si Tantoru si Gyuri din sus si a lui Diac Rozi mama… Au fost si nu mai sunt… au murit sau au plecat din sat….

“Cand eram noi copii ulitele erau pline de romani. Eram cam jumate-jumate. Dar dupa ce am crescut si ne-am însurat, cam fiecare o vrut sa fuga din sat. Ne-am luat toti apartamente pe la oras, ca lucram la Targu-Mures, sau la Reghin. Si dupa ce am iesit la pensie, noi doi ne-am intors acasa. Ceilalti n-o mai vrut. Ca o zis ca nu lasa confortul de la oras pentru tina de la tara. Asa ca numai noi mai suntem. Da aici în sat nu s-o pus niciodata problema natiei. Nici nu simtim ca suntem numai doi. Numai de sarbatori îi mai greu”, ne-au spus cei doi prieteni, Alexandru Moldovan si Lazar Aronescu.

… Cei care nu mai sunt în sat, cei dusi dintre cei vii, sunt sus pe deal… sau asa ar trebui sa fie… dar în cimitirul satului crucile sunt rare. Lemnul lor nu a rezistat timpului, alte lemne luandu-le pe nevazute, locul. Copacii în acest cimitir au rasarit doar pe morminte… o fi fost din dorinta celor dusi de a spune lumii , prin fosnetul ramurilor de deasupra, povestea nemuririi lor? Sau e întruchiparea a ceea ce stiam doar din alte legende?

Codrul frate cu romanul?

Singurele morminte care mai pot fi recunoscute pot fi numarate pe degetele a doua maini. Capataiul unora este strajuit de piatra dealului pe care familiile ramase în urma au scrijelit numele si anul pierderii celor dragi. Ai zice ca romanii au fost doar în trecere pe aici. Dar adevarata poveste a vietii, a suferintelor si a mortii în aceasta vale ne spun mormintele familiei Aronescu. Al unuia din cei trei romani care îsi mai poarta istoria vie aici la Pacureni. Romani ortodocsi din tata în fiu, traind alaturi de maghiari reformati, dupa trecerea în nefiinta pot sa ne spuna povestea reala a existentei lui. Stra-strabunicul lui Lazar Aronescu îsi doarme somnul de veci ocrotit de limba neamului. Strabunicul mort în vremuri de tristete îsi poarta peste timp povara unor înscrisuri straine de limba neamului. Cum identitatea nu se poate fura pana la urma bunicul Aronescu a reusit prin stradania generatiei lui sa revina în moarte la blanda limba a celor care l-au leganat.

“Suntem tot mai putini… cine sa mai aiba grija de cimitir, ca numai doi romani mai suntem în sat. Io am zis ca fac mormintele familiei din piatra ca dupa ce nu oi mai fi, nimeni nu o sa se mai grijasca de ele. si atunci sa nu se topesca asa cum s-o topit celelalte morminte. Cine vine strain aici se mira ca nu mai sunt morminte. Dar mai sunt, numai sa stii sa le cauti ca o crescut copacii peste ele, si crucile de lemn, s-o facut iara tarana…da ce poti face? Asta-i viata noastra…”, ne-a spus Lazar Aronescu în timp ce ne calauzea printre mici movilite pe care ne atentiona sa le ocolim.

“Sunt morminte”….

În cimitirul care dispare încet sub tarana calcam totusi, fara sa vrem, pe mormintele strabunilor. Ce or fi simtind ei simtindu-ne pasii? Se vor fi bucurand sau întristand? Poate vor sa ne întrebe de ce clopotele vechii biserici nu se mai aud? Cum sa le spui ca fiii lor dispar pe rand, ca traditia lor e aproape si ea de tarana? Ca în scorburile batranului stejar nici o lumanare si nici o candela nu se va mai aprinde în scurta vreme? Ca ramurile lui nu se mai odihnesc pe sindrila vechii bisericute?

Ca bisericuta a fost mutata de zeci de ani în mijlocul satului pentru ca batranilor le era deja prea greu sa îsi poarte pasii ezitanti în locul în care oasele li se odihnesc azi? Ca sarbatorile sfinte, Craciunul si Pastele, nu mai sunt ce erau pe vremea lor? Nu putem… si atunci tacuti parasim locul tristetii pentru a ne îndrepta înspre locul credintei lor.

Lumina nasterii Fiului Domnului va mai palpai în acest an în biserica din Pacureni. Apoi, cine stie? Oricum ar fi, slovele din cartile vechi bisericesti rasfoite înca de degetele noduroase ale muncitului neam romanesc, ne rasuna în minte… “Iar acum, fratilor, daca as veni la voi, graind în limbi, de ce folos v-as fi, daca nu v-as vorbi – sau în descoperire, sau în cunostinta, sau în proorocie, sau în învatatura? Sunt asa de multe feluri de limbi în lume, dar nici una din ele nu este fara întelesul ei. De as grai în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. De oameni de neam de credinta….”

Eugenia KISS