Paradoxurile unei arestări anunțate (ll)
A fost nevoie de mai multe artificii juridice pentru ca dosarul să ajungă la DIICOT Cluj, exact la polițaiul care s-a jurat că “îi face” pe ziariștii trustului GAZETA.
Un dosar penal nu se poate fabrica oriunde. În primul rând, găsirea unui polițist sau procuror dispus să se murdărească cu așa ceva e anevoioasă. Pe de altă parte, legea stabilește clar competența fiecărei instanțe și a parchetelor de pe lângă acestea. Din fericire (pentru siguranța publică), rareori se întâmplă ca torționarul declarat disponibil să funcționeze exact la organul competent în instrumentarea dosarului comandat. Când fu Tică, nu fu Tache… Așa că, pentru a salva aparențele și ca să poată justifica deturnarea și reținerea abuzivă a dosarului, torționarii forțează legea. O violează în zona ei cea mai fragilă: aceea a încadrărilor juridice. Exact așa a făcut și acel ofițer superior “Tomiță”, lezat de GAZETA în interese, protejați și amor propriu, despre care una dintre “sursele” mele mi-a suflat, în urmă cu o săptămână și o zi, ce mârșăvie pune la cale, dar eu nu am crezut că ar mai fi posibile asemenea malversațiuni și am ignorat informația. Pretinsele infracțiuni de șantaj și asociere în vederea săvârșirii unei infracțiuni, pentru care anchetatorii clujeni i-au învinuit pe șefii GAZETEI, nu au nimic de a face cu criminalitatea organizată pentru a motiva discreționara repartizare a dosarului la formațiunea condusă de Toma Rus, dușmanul de moarte al fostului său șef, acum inculpat și arestat, Ioan Oțel, directorul departamentului de investigații al GAZETEI.
Nu este locul potrivit să fac mai pe larg demonstrația acestei deturnări organizate a dosarului spre “Tomiță”. Le reamintesc însă că există precedent judiciar în această privință și organele judiciare din Cluj nu-l pot ignora. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că dosarul ziariștilor moldoveni de la “Ziua de Iași”, trimiși anul trecut în judecată de PNA (acolo au găsit atunci torționarul disponibil) pentru pretinse fapte similare, trebuie să se judece pe fond la judecătorie!
Să vedem de ce și de când prezintă “pericol social” șefii încătușați ai trustului GAZETA și ziariștii în genere!
Deși nu existau în practica judiciară cazuri care să justifice înăsprirea regimului punitiv, în 1996, simțind că-i fuge puterea printre degete, PDSR s-a gândit să se pună la adăpost de dezvăluirile incendiare ce începeau să-și facă loc tot mai des în presa liberă. Tam-nisam, diabolica putere iliesciană a majorat atunci pedepsele pentru șantajul prin presă, fără nici o altă modificare a textului incriminator: “constrângerea unei persoane, prin amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, pentru soțul acesteia sau pentru o rudă apropiată, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul” urma să se pedepsească, după pierderea alegerilor din noiembrie 1996, cu închisoare de la 2 la 7 ani. Era mai mult decât o dublare a sancțiunii, care până atunci era de la 6 luni la 3 ani! Noua putere, cederistă, nu a mai modificat textul, s-a simțit protejată de noua sa formă, agravată, și așa a rămas până în ziua de azi, inclusiv în varianta noului Cod penal, ce ar fi trebuit să se aplice din 29 iunie curent.
Că ținta agravării pedepselor au fost, încă de atunci, ziariștii, o dovedește și faptul că politicienii au lăsat, cu aceeași ocazie, nemodificat aliniatul întâi al celebrului articol 194, deși acesta descrie o modalitate mult mai gravă de șantaj, respectiv “prin violență sau amenințare”, adică prin practici mafiote. Ori, pentru această veritabilă (de această dată) formă de criminalitate organizată pedeapsa a crescut puțin, de la 2 la numai 5 ani! Deci, avea dreptate “Tomiță”, știe el ceva, angajații GAZETEI sunt mai răi decât teroriștii!
Culmea este că nimeni din presa românească nu s-a plâns de această “discriminare legală pozitivă” (penibilul inginer CTP dormea pe el, obosit să strângă publicitatea de la stat și mafioții arabi), care, prin același nefericit articol, îi situează pe potențialii ziariști șantajiști într-o postură punitivă mai incomodă decât a tâlharilor de meserie! Renumiții editorialiști “centrali”, de “anvergură națională” și nu numai, care se pricep la toate și nu ratează nici un prilej de a tăcea, nu au comentat niciodată nimic despre acest tratament juridic inechitabil, deși nu puțini se simțeau vizați. Au ignorat problema ca pe o boală rușinoasă, după principiul că dacă ar fi criticat-o ar fi recunoscut existența ei în interiorul tagmei.
Voi arăta în ediția de mâine cine face, cu adevărat, șantaj prin presă. În condițiile în care sute de anchete jurnalistice sunt ignorate de instituțiile statului, nimeni nu are autoritatea morală sau legală să acuze un ziar pentru nepublicarea unui material compromițător. Adevăratul șantaj este realizat de funcționarii, polițiștii și procurorii care refuză, în mod selectiv, demararea unor anchete oficiale, cu punct de pornire în dezvăluirile publicate de mass media.
Alexandru LELE
