Parfum de epocă – Colegiul ”žAlexandru Papiu Ilarian”

Au învățat carte serioasă. Au învățat să fie oameni. Au fost tineri și au sperat să schimbe lumea. Poate chiar au schimbat-o puțin. Cu candoarea și naivitatea tinereții lor, au iubit tot ceea ce putea fi frumos în adolescență. Cu siguranță că mulți dintre ei și-au realizat chiar visele…În perioada interbelică, prin băncile acestei ilustre școli românești din Târgu-Mureș, au trecut mii de elevi. Amintirea lor a rămas consemnată lapidar între pagini îngălbenite de carte. Iar figurile lor, atemporale, privesc undeva departe, într-un orizont nemărginit, prin prăfuita sticlă a unor rame de tablouri lustruite de timp și așezate cuminți pe coridoare lungi. Aceleași coridoare pe care, cândva, au răsunat și pașii lor.   

Oameni, fapte, atitudini…
Necruțător și implacabil e însă timpul în curgerea lui. Elevii primelor generații nu mai sunt. Au plecat de mult timp, la cele veșnice. Discret, așa cum au venit pe lume. Acolo unde nu există nici întristare și nici suspin. Acolo unde vom pleca cu toții atunci când ne va veni vremea. Cele peste 400 de pagini de hârtie îngălbenite, adunate într-un Corpus de documente școlare pe care le-am consultat, m-au făcut să mă întorc sfios, într-un timp în care am privit nu numai cu ochii minții, dar și cu cei ai sufletului. Nici nu se putea altfel. „Sunt om, iar nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străinâ€, spunea un antic. Răsfoind acele pagini-document, ca întotdeauna când fac acest lucru în arhive, mărturisesc că am trăit un sentiment aparte…Editate la sfârșitul fiecărui an școlar, sub îndrumarea directă a directorului în exercițiu, anuarele fostului Liceu (actualul Colegiu Național) „Alexandru Papiu Ilarian†din Târgu-Mureș, reprezintă – prin bogăția și diversitatea informațiilor oferite – o frescă vie a vieții școlare din perioada anilor 1919-1935. Tipărite la diverse tipografii din Târgu-Mureș, precum „Kosmosâ€, „Ardealul†sau „Ardeleanaâ€, anuarele perioadei menționate anterior, permit celor interesați să recompună crâmpeie de viață școlară în derularea lor firească. Așa am avut ocazia să cunosc o parte importantă din viața școlii, dar și din viața unor unor dascăli de mare cuprindere intelectuală – unii dintre ei chiar directori ai liceului – precum Ioan Harșia, Grigore Ciortea, Ioan Bozdog sau Dumitru Mărtinaș. Așa cum spuneam, informațiile sunt diverse și foarte bogate în conținut. Cel care are răbdarea să parcurgă cele peste 400 de pagini ale Corpusului de anuare, are însă ocazia să afle enorm de multe informații. Numele profesorilor care au predat în cadrul liceului, gradele didactice pe care le aveau, examenele susținute și notele obținute de ei, încărcarea didactică a fiecăruia pe ani școlari, numele și numărul elevilor din fiecare an, notele obținute de elevi la absolvirea Liceului, activitățile extra-școlare pe care le desfășurau elevii…Am avut ocazia să constat că se punea un mare accent pe aceste activități. Se mai pot afla date edificatoare din diverse situații statistice despre inventarul anual al bunurilor, despre bugetul anual de venituri și cheltuieli al liceului. După cum vedem, transparența nu este un termen inventat după 1990, ci mai degrabă redescoperit ca sens, de unii dintre noi. În anuare sunt consemnate însă și tragedii. Una dintre acestea a fost cea a primului director al Liceului (1919-1920), dr. Petru Hetcou, care după moartea soției sale, urmată apoi de decesul intempestiv al surorii sale – mamă a patru copii – s-a sinucis…

Toleranță etnică întărită de situații statistice            
Când se face afirmația că în perioada interbelică elevii maghiari și evrei din Târgu-Mureș – dar și din alte localități ale fostului Regat al României – s-au bucurat, așa cum era și firesc, de multă toleranță în cadrul Liceului „Alexandru Papiu Ilarianâ€, s-ar putea ca unora să le pară doar simple cuvinte. Când însă aceste cuvinte sunt însoțite și de cifre, cu siguranță că opinia celor care contestă acest fapt, ar trebui să se schimbe. Și poate chiar să le dea de gândit acelora care vorbesc de separare pe criterii etnice sau de antisemitismul românilor.

      ANUL        TOTAL       ROMÂNI        UNGURI         EVREI                ALTE  NAȚIONALITĂ‚ȚI
1919 – 1920            238         98, 74 %          0,84 %               –              0,42 %
1920 – 1921            326        100 %             –                      –                  –
1921 – 1922            334        99,42 %           0,29 %               –                  –
1922 – 1923            419       97, 85 %          0,24 %             1, 91 %                 –
1923 – 1924            443       88, 27 %           2,25 %             9, 48 %                 –
1924 – 1925            535       89, 19 %          4,48 %             5, 77 %                0, 56 %
1925 – 1926             503       87, 06 %          3, 77 %             8, 15 %               0, 99 %
1926 – 1927            508        82, 71 %          2, 14 %           12, 79 %               2, 36 %
1927 – 1928            516       83, 53 %          2, 13 %           13, 37 %                  0, 97 %
1928 – 1929             429       78, 57 %           2, 33 %            18, 41 %               0, 69 %
1933 – 1934             383       65, 04 %         10, 52 %             20, 71 %                3, 73 %

Dacă avem răbdarea să observăm – procentual vorbind – în timp ce numărul elevilor români din cadrul Liceului „Alexandru Papiu Ilarian†scădea, numărul elevilor maghiari, dar mai ales cel al elevilor evrei, creștea. Cred că orice alt comentariu este de prisos.

Inexplicabila tăcere a Primarului Bernady
Preocupați de ridicarea unei statui pentru a-l onora pe patronul lor spiritual, Alexandru Papiu Ilarian, un grup de trei profesori din cadrul Liceului – profesorii Todoran, Bojor și Ciortea – au inițiat în urma unei hotărâri a Consiliului de administrație, o listă de subscriție publică în anul 1927. Au donat atunci bani, atât instituții publice, dar mai ales persoane particulare. Contractată inițial de „maestrul de desen†Aurel Pop, recepția lucrării a fost  însă refuzată de cei trei pe motiv că, „în întregimea ei lucrarea nu este impregnată de nici un suflu artistic, fiind numai o înjghebare hibridă a unui om care nu cunoaște meșteșugul sculpturii statuare.†După mai multe peripeții și greutăți, lucrarea a fost realizată în cele din urmă, pentru suma de 90.000 de lei, de sculptorul Faur-Schmidt, din București și dezvelită pe data de 1 decembrie 1930, în prezența lui Nicolae Costăchescu, ministru al Instrucțiunii și Cultelor, precum și a lui Grigore Iunian, ministrul Justiției. De neexplicat rămâne însă atitudinea Primarului Bernady, cel căruia – în exercițiu fiind – cei trei profesori i-au trimis patru adrese prin care îi solicitau sprijin financiar pentru realizarea statuii. Primarul nu i-a refuzat…și asta pentru că nici măcar n-a catadicsit să le răspundă la vreo adresă. O atitudine – nu singura – care spunea multe…Uneori și tăcerea e un răspuns.