Paulo Coelho și cartea fast-food
După cum toată lumea a putut afla, în viața faimosului scriitor brazilian Paulo Coelho a survenit un fericit eveniment, mai precis Evenimentul Zilei. În sfârșit, se poate spune că și-a văzut visul cu ochii; să ajungă el să scrie tocmai la un cotidian din România, asta cred că ar flata până și un înger, poate și un extraterestru. Abia de acum putem spune cu mâna pe inimă că faima lui nu va mai cunoaște limite, căci odată intrat între paginile cotidianului dâmbovițean, poveștile lui conjuncturale, fără de gust ca apa plată cu lămâiță pe care-o consumă clubul manechinelor, vor curge din gură în gură precum dramele ponosite ale telenovelelor sud-americane.
Eu îl admir pe Coelho în primul rând pentru că e un scriitor politicos; nu-și pune cititorii în dificultate, se face înțeles chiar și de către cei cărora în genere le absentează darul înțelegerii, nu îi supune unor mari eforturi hermeneutice, dă sfaturi paterne, este duios și primitor ca un nud de odaliscă. Grijuliu cu timpul posibililor cititori, nu le bagă pe gât cărți mai mari decât cele pe care le poți citi între două gări, în răstimpul cât stai la coadă să-ți plătești factura sau, pentru cucoane, câtă vreme li se face pedichiura. Dovada ultimă a accesibilității lui Coelho ne-o oferă Gigi Becali, hierofantul ovin care în ultima vreme începe să se creadă războinicul luminii.
Debutul scriitorului în Evenimentul cu o relatare despre zborul lui cu avionul m-a umplut de invidie. Eu nici nu am scris atâtea cărți, nici n-am planat în spațiul extraterestru. Ce-i drept, trebuie ca toate meridianele Terrei să fie informate atunci când Coelho se plimbă cu avionul peste Franța și Elveția, așa cum pe vremuri peste aceleași meridiane se flutura spumegând de furie Ilie Proorocul. De frustrare și invidie pe faimosul scriitor am decis să iau contact și eu cu văzduhul. Animat de duhul mimetic al unei primate și profitând de erecția maiestuoasă a cireșului din grădină, m-am urcat până în vârf, am respirat adânc și mi-am fâlfâit disprețul asupra bieților vecini ce furnicau prin ogrăzi. Preț de cincisprezece minute m-am simțit și eu îngerește, stăteam deasupra lumii. Chiar dacă nu zburam, important e, mi-am zis eu, să fiu în aer, să vorbesc cu vânturile ca și Santiago din Alchimistul, să transmutez cireșele pe care le voi mânca în pietre filosofale și să privesc de sus, de la altitudinea unui nas intangibil, plebea meschină ce se târâie pe străzi, prin oraș, ce se agită în derizoriul unei vieți de rutină. Pentru cincisprezece minute, cocoțat în cireș, m-am simțit și eu aproape de marele povestitor de la Coppacabana. Sper numai din tot sufletul să nu mă contacteze Evenimentul Zilei să-mi ceară relatări jurnalistice despre ascensiunea mea șamanică în copacul cu fructe coapte, pentru că aș risca să-l eclipsez pe autorul brazilian, cu toată reputata mea lipsă de talent literar.
Coelho și cartea trei în unu
Pe Coelho îl mai consider revoluționar pentru că a produs un nou fenomen cultural, cartea fast-food. Lectura ei seamănă cu statul în picioare la o masă înaltă, unde preț de cinci minute molfăi un sandvici și bei o cola sau o cafea, după care, țuști, mergi la treabă, fie școală, fie serviciu, fie la întâlnirea de afaceri. Restaurantul este corespondentul romanului fluvial, clasic, al cărții mari, complexe, greu de citit, ușor obositoare. Dar cărți rezistente. Fast-food-ul exprimă perfect lipsa de timp, de răbdare, fragmentarea curiozității culturale a cititorului mediu. Cartea, ca și mâncarea trebuie consumate rapid, nu numai pentru că ai multe lucruri de făcut, dar și pentru că vrei satisfacție imediat, instant, vrei cartea trei în unu – scurtă, plăcută, simplă. Iar Coelho, cu o perfidă intuiție a nevoilor tale, la care se adaugă o binecuvântată simplitate a minții, vine și îți pune pe tarabă exact ceea ce vrei. Te mângâie cu aripa lui ușoară de arhanghel literar, îți livrează secretul fericirii absolute, te vaccinează contra scepticismului, îți neutralizează simțul umorului, te hrănește cu gogoși înfuriate. Plăcute, senine și tonice, cărțile lui sunt ca un soi de gel anticelulitic pentru fese intelectuale; la capătul lecturii te simți mai suplu(ă), îți capeți încrederea în legenda personală, simți că viața e dulce și aromată ca floarea de salcâm. Mai mult decât un scriitor de vigoare și profunzime, Coelho cred că trebuie considerat un anestezist al angoaselor lumii contemporane, un terapeut ce profită de această nesfârșită nevoie a omului, nevoia de iluzii tonice, nevoia de automistificare în registrul sublimului. Și el o alimentează la modul cel mai accesibil, deservește literar un fast-food cu iradiere globală.
Vali MUREȘAN
