Într-o Europă fără egali

Anul 2006 a fost un an ciudat. Ni s-a spus atât de mult că trăim mai bine, că drumul către o Europă egală pentru toți ni se deschide clar în față, încât atunci când am ajuns față în față cu problemele zilnice ale unor oameni, semeni de-ai noștri, ni s-a părut aproape imposibil. Aproape imposibil ca unii să nu aibă măcar un acoperiș deasupra capului, imposibil ca după munca de o viață să nu poți să îți cumperi măcar lemne de foc pentru iarnă, incredibil ca pruncii să mai fie abandonați prin centre de plasament.

Aproape în fiecare zi a anului care tocmai se încheie am fost față în față cu viața tristă, neputincioasă a unor concetățeni de-ai noștri. O retrospectivă a anului 2006, arată că am aflat și am scris despre problemele a peste 120 de copii și adulți. Despre tristețea și despre bucuriile lor.

Am intrat în noul an 2006 cu o campanie de susținere a adolescentului Alin Bogar, un tânăr provenit din sistemul de protecție a copilului, tânăr care ne-a scris în speranța că își va găsi o familie. L-am aflat într-o căsuță a copiilor la Ceuașu de Câmpie, înconjurat de afecțiunea celor care îl aveau în grijă. Dar neputința de a merge la școală, dată de infirmitatea din naștere l-a făcut pe Alin să devină un copil trist, cufundat într-o lume a lui, din care părea că nu mai are scăpare. Dacă povestea lui nu a avut darul de a înmuia inimile mureșenilor, le-a atras atenția celor în grija cărora se află. Astfel că primăvara l-a găsit pe Alin într-un centru rezidențial al Direcției pentru Protecția Copilului Mureș. Ultima dată am stat de vorbă cu el, înainte de Moș Crăciun. Am găsit un Alin schimbat, încrezător și zâmbitor. “Merg la școală, învăț, am camera mea, toată lumea din centru se poartă foarte frumos cu mine și cu toți ceilalți copii, nici nu am visat vreodată că voi putea să fiu atât de fericit. Acuma mai ales, Moș Crăciun a ținut cu mine, pentru că cei de la Direcție au reușit să îl găsească pe tata. Am vorbit cu el și în vacanțe voi sta la el. E posibil chiar să merg din nou acasă. Definitiv. Îmi amintesc cum era anul trecut pe vremea asta și nu îmi vine să cred ce diferență este. Atunci eram trist, dar acum nu mai sunt”, ne-a spus Alin cu atâta convingere și cu atât de multă bucurie, încât am realizat din nou că munca noastră nu e în zadar. Când răsplata muncii e zâmbetul de pe fața uni copil, altădată trist, e mai mult decât orice altceva.

Oameni la limită

A mai fost și povestea a celor doi frați, unul de doi ani și altul, de 7 luni, pe care părinții îi creșteau ca pe lilieci, în podul unei case dărăpănate de pe strada Călărașilor. Îi creșteau, e un fel de-a spune, pentru că a da de mâncare unui copil o felie de pâine pe zi, nu necesita un efort deosebit din partea lor. În iarnă deja, copiii au fost luați din podul plin de șobolani și astăzi locuiesc alături de părinții sociali, oameni care le oferă pe lângă adăpost și o dragoste adevărată.

Primăvara devreme, am întâlnit-o pe Simina, o fetiță de doar 12 ani care în loc să fie la școală, cerșea la poarta cimitirului, jamblele date drept pomană, pentru a le duce acasă, familiei ei. Copil frumos și deștept, Simina a fost ajutată mai apoi de fundații și organizații neguvernamentale astfel că acum fetița este din nou la școală, învață bine, iar cerșetoria a rămas doar o amintire neplăcută.

Poveștile vieții unor copii lipsiți de copilărie au fost spuse în paginile cotidianului Zi de Zi și ale săptămânalului Ziarul de Mureș.

Talente

Dar am scris și despre copii talentați, a căror muncă a fost răsplătită cu lauri pe plan intern și internațional. Unul dintre aceștia, fără îndoială cel mai bun dintre cei buni, este Dorinel Puia, genialul clarinetist, supranumit Charlie, adolescentul care la fiecare participare la concursuri interne și internaționale se întoarce acasă cu marele premiu. În primăvară va împlini 17 ani. Deși pare incredibil, prima întâlnire cu școala de muzică s-a întâmplat în clasa a V-a, Dorinel a prins foarte repede tainele clarinetului și ale pianului, în doar trei ani ajungând să concureze la categorii de vârstă mai mari. Astăzi, acest copil are la activ numeroase premii și recitaluri. Deși este mândria Liceului de Artă din oraș, Dorinel nu are curaj să își facă planuri de viitor. Talentul în cazul lui nu ajunge. Din păcate, familia lui este una modestă, neputând să îi ofere instrumentul atât de dorit sau ținuta de scenă, ca să nu mai vorbim de banii necesari deplasărilor și participărilor la festivaluri. Nici măcar profesorul său, Călin Călugăr, omul care i-a fost mereu aproape și l-a încurajat, nu îl poate ajuta foarte mult. În acest început de iarnă, din lipsa banilor, Dorinel a ratat participarea la un festival internațional în Italia, festival în care se afla pe lista favoriților la câștigarea marelui premiu. Despre copilul acesta genial am scris nu doar odată. Deși la fiecare concert este aplaudat și ovaționat la scenă deschisă, deși toată lumea vorbește despre el, nimeni nu îl ajută. El în schimb este prezent acolo unde este nevoie de el. În urmă cu doar o săptămână, în Sala Mică a Palatului Culturii, Dorinel Puia a cântat în cadrul unui concert umanitar. Un concert organizat de Rotaract Club și Rotary Club, pentru a o ajuta pe Ramona, o tânără care pentru a se putea vindeca de cancer are nevoie de noi. Campania pornită de Rotary Club, în paralel cu Ziarul de Mureș, fără a ști unii de alții a dus la strângerea unei părți importante a sumei de care Ramona are atât de mare nevoie.

Am început și am sfârșit acest an cu două campanii de ajutorare a unor tineri care au nevoie de noi. În timpul anului am făcut același lucru pentru alți tineri. Am relatat cazurile lor dar și ale unor familii care aveau nevoie disperată de ajutorul nostru. În unele cazuri am reușit să le facilităm primirea ajutorului de care aveau nevoie. În unele însă, din păcate nu. Dacă ar fi să vorbim în termeni seci, am putea spune că în 50 % din cazuri rezultatele au fost favorabile. Dar asta nu ajunge, pentru că fiecare dintre noi merită o șansă. Poate în anul care vine, ceva să se schimbe în mentalitatea noastră și să acordăm mai multă atenție celor din jurul nostru. Mai ales dacă cei care ne cer sprijinul sunt copii. Și pe ei chiar avem datoria să îi sprijinim.

Eugenia KISS