Pierdutele valori. În festivitati de fatada

Dintr-o fericita alaturare, sarbatoarea “Înaltarii Domnului” înseamna, an de an, si Ziua Eroilor neamului. Anul acesta ambele evenimente istorice, cu urme scrise de netagaduit – atât existenta pamânteana a lui Dumnezeu, încheiata triumfal, prin înaltare, cât si eroismul, în valuri, al celor de dinaintea noastra – s-au pomenit spre amintire la data de 5 iunie.

Însa, în legatura cu manifestarile (cam de acelasi gen, caci ne-a pierit inspiratia întru diversitate, în raport cu cinstirea eroilor) ce au avut loc de câteva zile, se remarca o îndoita tendinta. Sau, mai exact, meteahna. Prezenta si aici, si acolo, pe firul epic al evenimentelor.

În primul rând, se vede stânjeneala tuturor (oficiali, ajutoare de oficiali si simpli cetateni) în a spune lucrurilor pe nume. Adica, în a clama fraze de neta admiratie si de reala piosenie fata de o jertfa pe care mult prea putini dintre noi, astia moderni, cu celularu’ la ureche si cu ipodu’ la purtator, am concepe-o. Sau, si mai grav, fata de un sacrificiu pe care multi dintre noi, astia, sau ei, aia, l-am trata cu “lasa-ma, dom’le în pace cu tinicheaua de veteran a lu’ tata-mare!”. Asa cum bine spunea un om de bun-simt saptamâna trecuta, nici un cuvânt de marire nu-i deplasat pentru oamenii care au pus un crez dincolo de viata. Prin care toti am supravietuit. Asa ca nici un cuvânt de lauda nu-i îndeajuns pentru ceea ce au fost în stare sa faca. Iar exemplul net e foarte aproape de noi, caci dupa Marasti, Marasesti, Oituz, vine, într-o ordine a daruirii de sine, Oarba de Mures.

Nu-i mai putin adevarat ca, paradoxal, a vorbi despre acesti eroi cum se cuvine poate deveni un risc. Într-o lume ca a noastra, în care toleranta aproape fata de orice si fata de oricum este predicata ca virtute (cu pancarte si vestimentatii ce sfideaza retina si sufletul), discursul despre eroismul real, profund, poate fi catalogat drept nationalism, ultra-nationalism si altele asemenea. Fie si într-o zi a eroilor care, oricum, e una pe an. Dar, pâna si riscul unei astfel de abordari deviate nu-i scuza pe cei ce rostesc discursuri salcii, plate, cocotati pe locurile de veci ale celor prin fata carora n-ar fi vrednici nici sa treaca. si nici pe noi (parinti si profesori), cei care ne educam copiii în asa fel încât arta demnitatii martirilor nostri sa para fresca de duzina. Iar istoria, o materie de examen (cel mult!).

În al doilea rând, orice fluturare de drapel si orice depunere de coroane este transformata într-un moment cum nu se poate mai prielnic de porcarire politico-electorala. Caci unde altundeva se mai poate beneficia de un public atât de ascultator si sensibil decât cel venit sa cinsteasca memoria acelora ce reprezinta, realmente, postamentul fiintei noastre? Data fiind aceasta ocazie, unui politician (hârsit sau chiar începator) nu-i ia mai mult de cinci minute pentru a lasa mortii cu mortii si a trece la chestiuni concrete de festelire a viilor oponenti care, la rândul lor, îi vacalesc pe cei dintâi în alt loc plin de osemintele strabunilor. Monoloage urmate de obisnuitul parastas încarcat de un formalism care geme. Nu datorita ritului în sine, ci din cauza evidentei lipse de vibratie. Vizibila si din avion. si, dupa obligatoriile festivitati vin, necesarmente, “optionalele” paranghelii (cu prezenta maxima) pentru a marca bomboana de pe coliva unei zile reusite. A oricui, dar nu a eroilor. Cu atât mai mult cu cât, iertata sa-mi fie pâna si trimiterea, dar în grupul compact de reprezentanti ai nostri (chipurile!) la manifestarile Zilei Eroilor se gasesc, nu o data, oameni de sleahta, care dupa ce si-au dat, în respectiva zi, portia de delatiune, scot pieptul si se alatura colegilor de partid la depunerea de coroane si la mimat. Iar, de atunci, tot depun cu zor, intitulându-se buni români, cinstitori de neam, semeni si tara. Fiind binecuvântati de înalte fete bisericesti care le asigura iertare la minut, spovedanie tip internet si viata vesnica srl. De parca Dumnezeu ar fi pe rafturi în supermarket.

Mai exista, însa, si o alta latura dureroasa a necinstirii eroilor nostri. Aceea a nepasarii fata de cei ramasi în viata dupa conflagratiile mondiale. Caci mai sunt. Din pacate tot mai putini. Faptul ca nu si-au lasat oasele pe aici sau pe aiurea nu înseamna ca si-au ratat statutul de eroi. Ci, dimpotriva, înseamna ca trebuie sa se bucure de respectul nostru accentuat, nu numai dupa ce devin un nume pe o piatra funerara, dar si în aceasta viata. Or, noi (în speta, guvernantii) n-am dovedit cu nimic (sau cu mult prea putin) ca ne pasa. Chiar daca ei cer rusinos de putin. Pentru ca noi suntem rusinos de indiferenti. si de slabi. si de risipiti în festivitati. De parada.

Andreea CIUCA