Mureșeanul care l-a susținut pe Gopo

În anii ‘60 “Omulețul lui Gopo” a ajuns celebru în întreaga Europă, dar și pe alte continente. Creatorul acestui personaj, artistul plastic Ion Popescu-Gopo (1923-1989), s-a impus în mod definitiv ca o mare personalitate a cinematografiei românești câștigând premiul “Palme d’Or” la festivalul de la Cannes din 1957, cu filmul de scurt metraj “Scurtă istorie”. Cu un an înainte, Ion Popescu-Gopo se consultase cu Varga Benjamin, care lucra la Studioul de Desene Animate din București, pe problema realizării filmului respectiv. Idei proprii, schimburi de păreri și în cele din urmă avizul dat de Varga Benjamin, l-au ajutat pe Gopo să-și facă filmul. Și să câștige “Palme d’Or” la Cannes.

S-a născut în timpul și în granițele fostului Imperiu Austro-Ungar. A traversat cu calm, echilibru și cu o senitătate de Patriarh mai multe regimuri politice. La cei 98 de ani pe care-i va împlini peste câteva luni, Varga Benjamin este o istorie vie a unui timp pe care-l mai găsim evocat doar în manualele de istorie, dar și un plăcut conviv. Mai presus de toate însă, domnia sa este în mare parte un autodidact. Înzestrat în mod nativ cu o sensibilitate artistică deosebită, dar având și o anume chemare lăuntrică, Varga Benjamin s-a orientat de foarte tânăr spre desen, fotografie, iar mai apoi spre pictură. La început a trecut prin foarte mari greutăți financiare, inclusiv criza economică din anii ’29-’33. A trăit-o din plin, ca șomer, apoi a trăit și regimul de dictatură carlistă, dar și cel de-al doilea război mondial pe care l-a făcut până aproape de Stalingrad, moment în care a fost rănit și apoi trimis în țară pentru refacere. Varga Benjamin – și poate acesta este secretul unei vieții pline și împlinite – a avut mereu noi proiecte. A rămas la fel și acum. În septembrie a.c. dorește să realizeze o expoziție personală la Sala “ExpoUnirea” a AAP Mureș, asociație al cărei membru este de foarte mult timp.

Fotograf și pictor

liber profesionist

Originari din părțile Nirajului, părinții lui Varga Benjamin s-au mutat de foarte tineri pe Valea Jiului, în speranța unei vieți mai bune, astfel că tata, din agricultor, a devenit miner. Născut la Petroșani, în 1911, de mic copil, Varga Benjamin s-a simțit atras de desen. Tot copil fiind s-a simțit atras și de fotografie, luând primele lecții de ucenicie de la un fotograf ceh stabilit în zonă și care anterior avusese șansa să lucreze în mari ateliere foto din Praga, Viena și Budapesta. Datorită fotografului ceh, Varga Benjamin l-a cunoscut apoi pe un pictor rus, Sachirov, fost prizonier de război care, spirit aventurier, la câțiva ani după terminarea războiului, se mai găsea încă în România. Evident că Sachirov nu se prea grăbea să se repatrieze, mai ales că între timp patria sa, trecută și printr-un sângeros război civil, devenise URSS. Într-un anume fel, a fost șansa lui Varga Benjamin care astfel i-a devenit ucenic, reușind ca la 17 ani să-și vândă prima pictură. Liber profesionist, fotograf și pictor, Varga Benjamin a avut uneori, așa cum spune “și momente de cumpănă financiară”. Anii ’29-’33, anii marii crize economice mondiale, i-a simțit din plin, ca fiind cea mai grea perioadă din viața sa.

Varga Benjamin, director de film la “Moara cu noroc”

În fotografie încercase câteva experimente interesante care au atras atenția unui mare artist fotograf, Roth Ladislau, care văzându-i fotografiile prin 1938, și-a exprimat atunci regretul că nu le văzuse mai devreme pentru a-l include în echipa sa. Echipa cu care a lucrat la Expoziția internațională de la Paris, din 1936. Dacă ar fi lucrat cu Roth, la Paris, probabil că altul ar fi fost destinul său. A urmat apoi războiul, rănirea lângă Stalingrad și repatrierea. În 1943, proaspăt deconcentrat din armată, lucra ca funcționar la mina Lupeni. În timpul liber făcea fotografie și picta, iar alteori cutreiera munții. A fost perioada în care s-a împrietenit cu un ziarist de stânga, Nicolae Belu. La jumătatea anilor ’50, Belu ajunsese director al Cinematografiei, moment în care și-a adus aminte de prietenul din Valea Jiului. Și l-a adus la București, la instituția al cărei director era. Așa a ajuns Varga Benjamin să fie unul dintre directorii filmului “Moara cu noroc”, ecranizare după opera omonimă a lui Ion Slavici.

Întâlnirea cu Gopo și un aviz pentru… un “Palme d’Or”

După un timp, Varga Benjamin a fost mutat la Studioul de Desene Animate, ocazie cu care a cunoscut aici persoane interesante, printre care pictorii Pascal, Hoșbotă, Georgescu, Hermeneanu, ș.a. În 1956, Ion Popescu-Gopo, pe care-l cunoscuse mai înainte, a venit la el cu un plan pentru scenariul filmului de scurt metraj, “Scurtă istorie”. L-au discutat, au schimbat păreri, iar în final Varga și-a dat avizul pentru realizarea filmului. Tot Gopo a fost și cel care și-a regizat filmul în anul următor. Recunoașterea valorii creației sale a venit în 1957, la Festivalul internațional de la Cannes, unde “Scurtă istorie” a fost premiat cu “Palme d’Or”. A fost un moment de satisfacție și pentru Varga Benjamin care a rămas în relații foarte bune cu Gopo până la sfârșitul vieții acestuia. După un scurt periplu hunedoarean, Varga Benjamin care s-a pensionat în 1969, a revenit în locurile de origine ale părinților săi stabilindu-se în 1971 la Târgu-Mureș. A intrat în cadrul AAP Mureș fiind remarcat pentru talentul și pasiunea sa pentru pictură, predilect fiind interesul său pentru peisaj și portretistică. A continuat să picteze, fotografie însă nu a mai făcut. E mulțumit cu ceea ce a realizat și așa cum am mai spus anterior, are și proiecte de viitor. În toamna acestui an dorește să realizeze o expoziție personală la Sala “ExpoUnirea” a AAP Mureș. E însă și mai mulțumit de faptul că nepotul său, Cristian Ianculescu, stabilit la Washington, pictează și sculptează. Acesta călătorește mult, prin toată lumea, și-și cultivă pasiunea pentru pictură ducând mai departe un talent moștenit. Talentul lui Varga Benjamin, un pictor autodidact.

Nicolae BALINT