Plăceri (ușor) perverse – în pat cu Securitatea

Politicieni, oameni de cultură, dar și simpli cetățeni supravegheați în cele mai intime momente ale existenței lor. Securitatea – iar mai înaintea ei Siguranța Statului – reușise să pătrundă chiar și în dormitoarele acestora. “Secrete de alcov” devenite obiect de șantaj sau preț al unor viitoare colaborări. Multe dintre aceste taine obținute cu ajutorul unor informatori sau colaboratori. În numele unor pretinse “rațiuni de stat”, dreptul la intimitate – unul dintre drepturile fundamentale – încălcat în cel mai grosolan mod. Nimeni însă nu avea să dea vreodată explicații.

Ce a însemnat pentru noi, românii, flagelul delațiunii ridicată la rang de datorie cetățenească și practicată la scara întregii societăți? Incontestabil, teamă, suspiciune reciprocă, umilință și mai ales multă suferință. Deși cam târziu, fără ură și părtinire sau spirit de vendetă, cred că a sosit probabil momentul să spunem lucrurilor pe nume. Personal, cred și sper că în condițiile de față se prefigurează condițiile unui PROCES MORAL AL COMUNISMULUI, care ar fi menit să demonstreze turpitudinea unui regim politic de ale cărui sechele unii nu s-au vindecat pe deplin. Cu certitudine că nu ne putem construi viitorul fără a ne elibera de trecut. În fond, aceasta înseamnă a ne asuma propria noastră istorie. O istorie sinceră, eliberată de falsele mituri și prejudecăți.

Teama ca stare permanentă

Instaurarea comunismului în forță și cu sprijin sovietic în România după 23 august 1944, nu era suficientă. El trebuia consolidat. Aparatul poliției politice a avut, în aceste condiții, un rol esențial. În numele “ascuțirii luptei de clasă”, a organizării și manifestării “dictaturii proletariatului”, au fost încălcate brutal drepturi și libertăți democratice elementare ale oamenilor. Acuzațiile de “trădare”, “sabotaj”, “agent al imperialismului”, erau cele mai frecvente în primele două decenii de după 1948. Principala atribuție a Securității în acei ani de început ai comunismului în România, a fost aceea de a inocula și administra populației un sentiment de frică permanentă. Așa cum spunea Lenin, dictatura proletariatului însemna în fapt: “puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulament și bazată direct pe folosirea forței”, în care poporul revoluționar “își creează propriul tribunal și instituie forța, creează o nouă lege revoluționară”. Mijloacele de teroare utilizate de Securitate (acuzații publice în procesele – spectacol, arestări în miez de noapte, bătăile din anchete sau execuțiile sub pretextul încercării de evadare) au urmărit menținerea fricii în în rândurile populației. Având la dispoziție o justiție obedientă, care nu făcea altceva decât să confirme pedepse prestabilite de Securitate pe baza unor dosare instrumentate sub tortură, la mijlocul anilor ’60, rezistența anticomunistă din România era practic anihilată, elitele politice și culturale distruse, iar regimul comunist acceptat aproape cu resemnare de populație. Așa cum spune Marius Oprea în cartea sa “Banalitatea răului – o istorie a Securității”, citez: “Represiunea impregnase cotidianul și nu mai ieșea în evidență. Răul se banalizase, la capătul a două decenii de administrare a fricii cu o rigoare științifică”. Frica în stare difuză a fost mai întâi cultivată și apoi doar întreținută constant. Securitatea – care era asociată de omul de rând cu o imensă frică – reușise performanța de a pătrunde chiar și în cele mai intime aspecte ale vieții domestice.

Cine cu cine se culcă

Prim-ministrul comunist Petru Groza, abia instalat la putere în 1945, sportiva Iolanda Balaș, marea cântăreață Maria Tănase, naistul Gheorghe Zamfir, istoricul Ștefan Pascu, dar și multe alte personalități, mai mult sau mai puțin cunoscute, au făcut obiectul unei supravegheri discrete, în cele mai amănunțite amănunte ale vieții lor intime. Despre tabieturile, de zi cu zi ale celui mai important om din stat din anul 1945, dr. Petru Groza, aflăm amănunte interesante. Iată spre exemplu ce scria în nota informativă un agent care-l avea în primire pe prim-ministrul: “…La ora 13,40 a plecat de la adresa…ca să ia masa la dl. Meteș, pe strada domnița Anastasia, nr.8 unde a stat până la ora 18,45 când a plecat la cluburile Metropol și Jokey Club. Acolo s-a întâlnit cu prințul și prințesa Racoviță… La ora 21,15 a trimis mașina să aducă o doamnă al cărui nume îl voi da ulterior și care a rămas acasă cu dl. doctor”. Tot un agent de Siguranță, într-o notă raport referitoare la cântăreața Maria Tănase, scria: “…a întreținut relații cu Maurice Negrea, fost atașat de presă al Agenției franceze Havas…”. Mai târziu, Securitatea are grijă să-și “reactualizeze” informațiile despre viața privată a artistei. “Mai este cunoscut faptul, se preciza într-un alt raport, că a fost amanta cunoscutului spion englez Negru Henri și a avut legătură și cu căpitanul Mețianu, de la Misiunea Britanică din București…”. Nici soția violonistului Ion Voicu nu se încadrează în normele moralei proletare. “Violonistul Ion Voicu, se menționa într-un raport informativ, s-a recăsătorit cu actuala soție, Crețu Maria Magdalena, un element ușuratic ce provine dintr-o familie de exploatatori”. “…în anul 1954, scria un informator referitor la Zenaida Palli – cunoscută artistă lirică – a avut manifestări dușmănoase la adresa URSS. În prezent trăiește în concubinaj cu numitul Garbis Zibian”. Din aceste amănunte ca și din altele, descoperim o instituție bârfitoare care se uita prin “gaura cheii” căutând în mizeriile vieții cotidiene. Doar că Securitatea nu spunea în gura mare ceea ce afla. Contabiliza însă totul în dosare bine păstrate în arhive.

Pentru orice eventualitate…

Operațiunea “Haos”. Cine controlează trecutul, controlează și viitorul

În noile condiții impuse de accederea în NATO și atât de dorita (și probabila) integrare în UE, volens-nolens România a trebuit să se conformeze cerințelor ce vizau o reformă reală a întregului sistem. Dacă despre Securitate ca poliție politică se vorbește tot mai mult în ultimul timp, despre foștii activiști de partid “reciclați” după 1989, recuperați și integrați în mai toate structurile de putere și decizie se vorbește mult mai puțin. Drumul spre normalitate e încă lung și cu sincope. Și actuala putere este legată ombilical de trecutul comunist pe care prin diferite mijloace, mai mult sau mai puțin “ortodoxe”, încearcă să-l controleze și escamoteze. În romanul “1984” Orwell spunea profetic: “Cine controlează trecutul controlează și viitorul… Rescrierea continuă a trecutului și embargoul asupra informației reale face parte din însăși logica sistemului”. Aș vrea să cred sincer că Orwell s-a înșelat, dar evoluțiile de pe scena politică românească par să-i dea dreptate. În fond, cine are informația are puterea, iar informațiile se obțin întotdeauna prin oameni care sunt dispuși să le ofere. Totul depinde doar de modalitatea prin care se obțin: bani, șantaj sau colaborare benevolă. Denunțurile sau delațiunile nu sunt o invenție a regimului trecut, dar ele au ajuns să cunoască un grad înalt de perfecționare în timpul lui Ceaușescu. “Cosmetizate” sub denumirea de “datorie de onoare” sau de “vigilență revoluționară”, delațiunile sau denunțurile trebuiau să probeze atașamentul față de cei aflați la guvernare. “Vigilenți” sau “oameni de bine”, dar și oportuniști au existat în toate timpurile. Cu principiile morale am stat și stăm ceva mai rău. “Avalanșa” de deconspirări din ultimul timp – devenită o adevărată isterie națională ce seamănă din ce în ce mai mult cu “demascările” anilor ’50 – în care abundă informatori și colaboratori ai Securității dovediți, unii dintre ei nume până nu demult respectabile, ne arată în primul rând dimensiunea de-a dreptul halucinantă, a fenomenului de poliție politică din România comunistă. Ne arată însă și multe aspecte sordide ale existenței de zi cu zi. Tot în acest context, decredibilizarea unor categorii sociale, precum magistrații, medicii, jurnaliștii, profesorii, ș.a. – prin inducerea în subliminal a neîncrederii și disprețului față de acestea – nu poate să nu te pună pe gânduri. Cine stă de fapt în spatele acestui plan diabolic de discreditare națională și mai ales ce va urma ? Nu uitați că dictaturile au apărut pe un fond de anarhie și neîncredere, dar mai ales pe un fond de așteptare a unei stări de normalitate ce întârzie să apară în România. Orice s-ar spune însă, o democrație chiar imperfectă este de preferat unei dictaturi cu pretins rol salvator.

Nicolae BALINT