“Prietenilor” mei…
Probabil că se așteaptă de la mine o reacție de genul: Nu dați că nu mai fac! Sau să îmi pun cenușă în cap, să iau o atitudine spășită și să mă jur că nu voi mai scrie în viața mea un cuvințel rău la adresa celor care cu onor cred că ne conduc. Sau că o să accept să îmi plec capul, pentru că sabia nu-l taie, și să încep să scriu steno ca să fiu pe placul șefilor de instituții publice, politicienilor, magistraților, oamenilor de afaceri de pe lângă banii publici.
Sau să aștept cuminte, stând în banca mea, adică la biroul meu de pe Călărașilor 12, telefonul. Nu trebuie să vă mai spun cine poate fi la celălalt capăt al firului.
Doar că nu mi se potrivește această atitudine indolentă. Nu mi-e propriu nici statul pe margini, gură cască, acceptând să înghit orice informație care mi se aruncă. Că e bună. Chiar dacă e incoloră, inodoră și cu pseudo-criticism. Nu mă pot transforma peste noapte în papagalul unor șefi de instituții, nu mă rabdă sufletul să nu îi ajut pe oamenii care vin în redacție, chiar și în aceste vremuri de restriște, pentru un suport în lupta cu autoritățile pentru dreptatea de mori cu ea în mână. Nu pot să mă fac că nu văd că la Sighișoara o familie care a muncit peste 15 ani pentru o casă e pe punctul să fie dată afară cu ajutorul administrației, nu mi-e totuna că un lichidator judiciar învârte licitațiile după bunul său plac, lăsând creditorii și, mai grav, distinsul stat, cu buzele umflate și nu mi-e totuna dacă mă încălzește Energomur cu 3 milioane de euro sau doar cu unul.
Apoi sunt și colegii mei din redacție. Despre care s-au spus vrute și nevrute. S-a ajuns până acolo, încât să se afirme că nu ar avea discernământ în ceea ce scriu și că nu știu să își caute singuri subiectele. Veți râde, din păcate trebuie să vă dezamăgesc. Alții și-au dat arama pe față în public. De fapt, așa erau și așa îi vedeam și noi. Acei, care consideră că sunt unicii deținători ai tainelor jurnalismului, au considerat că e momentul să treacă la luptă și să își verse vitriolul asupra muncii colegilor mei. Bănuiesc că introspectivi nu au fost niciodată. Nici întrebări, dacă, printr-o întâmplare, colegii mei au avut dreptate, nu i-au măcinat.
De aceea ne vom continua munca. Pe noi ca indivizi nu ne puteți ucide. Nici ideile, nici crezurile noastre.
Ligia VORO
P.S. “Prietenilor mei”: ultimul editorial nu a fost chiar ultimul…
