Sondajele şi femeile: un rău necesar

Sondajul de opinie şi femeia (apropo, la mulţi ani de 8 martie!) au multe puncte comune. Amândouă se schimbă după cum bate vântul, reacţiile sau rezultatele lor au la bază un interes, primeşte mai mult de la ele, ăla care plăteşte mai bine. Până la urmă, cum bine zicea cineva, sunt un rău necesar.
Fireşte sunt sondaje de opinie bune şi sondaje de opinie rele, la fel ca şi în cazul femeilor. Problema este că la o primă vedere (şi chiar mult după) nu poţi să ştii care-s bune şi care-s rele. Am păţit-o cu toţii de multe ori. Luatul valului din faza incipientă în cazul relaţiei cu femeile este generat de un zâmbet larg sau o partidă de sex. La sondaje, bulversarea primară este dată de un procent mare, uimitor de săltăreţ. După un timp te loveşti de realitate: zâmbetul larg se transformă în gură mare, prin care îţi sunt reproşate vrute şi nevrute; la sondaje, rezultatul alegerilor sunt suprema probă a adevărului. Astfel, în ambele cazuri, în timp, apare o oarecare neîncredere: mulţi bărbaţi nu s-ar lăsa pe mâna femeilor, cum tot mai mulţi electori nu mai cred în sondaje. Dar adevărul este că nici nu se poate trăi fără ele: avem nevoie de femei şi de sondaje. Probabil, dintr-un soi de masochism psihic şi social, din nevoia unei complementarităţi fizice şi morale.
Dacă în cazul femeilor e mai mult de discutat, pentru că la mijloc e, până la urmă, un suflet, în cazul sondajelor de opinie româneşti lucrurile sunt destul de clare.
Sondajele de opinie nu mai au credibilitate şi au căzut în derizoriu. Câteva societăţi care se ocupă ce acest tip de anchete sociale şi-au dat de multe ori cu firma în cap. Cel mai celebru caz este acela al unei instituţii de sondare care, în anul de graţie 2000, înainte cu o săptămână de alegeri, îl credita pe Vadim Tudor cu 6 la sută, în vreme ce preşedintele PRM obţinea peste 20 la sută. Şi la Târgu Mureş au apărut deja vreo două sondaje, care nu prea seamănă între ele şi care au născut vii dispute politice. Există numeroase cazuri în care două sau mai multe instituţii de sondaj dau publicităţii, exact în aceeaşi perioadă, rezultatele muncii lor. Procentele sunt atât de diferite, încât ai impresia că au fost făcute în ţări diferite. Poate că unul dintre aceste sondaje este bun, dar care să fie acela? De unde să ştie opinia publică în care să aibă încredere? Negăsind un punct de reper, românii au o reacţie simplă şi justificată: nu mai cred în nici un sondaj.
 Mulţi spun că sondajele de opinie sunt un instrument de manipulare. Nu cred, însă, în acestă variantă. Poate că aceste sondaje schimbă opţiunea de vot a unora, dar cantitatea lor este neglijabilă. E adevărat că opţiunile electoratului se pot schimba la anumite intrevale de timp, numai că din sondaje reiese că românii nu au altă treabă decât să-şi schimbe preferinţele în funcţie de interesele celor care comandă aceste cercetări. Un lucru este foarte clar: românii nu pot fi manipulaţi de ceva în care nu cred! Pentru alegători, e bine să mai vadă, din când în când, un sondaj de opinie pentru a nu uita în ce să nu mai aibă încredere.
Totuşi, sondajele vor continua să apară şi vor fi destui cei care le vor analiza. Pentru politicieni, orice sondaj apărut în preajma campaniei electorale, este o zgândărire la adresa psihicului lor. Politicienii sunt atât de sensibili acum, precum nişte virgine. Un procent mic înseamnă pentru ei un atentat la virilitate, pe când un procent mare este o nouă dovadă a potenţei lor. Sondajele sunt pentru ei fie un inhibator, fie un afrodisiac. Nici ei nu cred în toate sondajele, dar, rămâne, totuşi, întrebarea lăuntrică: dacă, într-adevăr, am procentul mic?!
Cât despre femei, multe spun că dimensiunea nu contează. Dar pentru unele contează…
În final, şi o diferenţă între sondaje şi femei. Dacă în cazul sondajelor, nu putem fi manipulaţi deoarece nu credem în ele, cu femeile se complică treaba, pentru că ele ne manipulează oricum şi oricând. 

Doru TOMA