Uncategorized

La crematoriul Doctorului Morții. Amintiri care dor. Mureșeanul care a scăpat viu de la Auschwitz.

Una dintre petele negre ale istoriei, dar și ale condiției noastre umane, o reprezintă Holocaustul. Controversele privind acest moment sunt în discuție și în ziua de astăzi, dar anumite aspecte sunt clare, dovedite, chiar de la cei care au fost marcați la modul direct de aceste evenimente.

Născut la 27 iulie 1925, în Târgu Mureș, unde și-a petrecut copilăria, Samuel Csernovits, alături de familia sa, este un bun exemplu, importanța memoriei, fiind chiar și esența acestui material. Drama familiei Csernovits a început în ziua de 3 mai 1944, zi în care toți au fost duși în ghetou. Acesta se afla la ieșirea din Târgu Mureș, spre Sighișoara, undeva pe un deal, în locul unde pe vremuri, exista o fabrică de cărămidă, care ulterior s-a prăbușit, în prezent fiind în paragină. Zona era păzită de soldații și ofițerii SS, alături de jandarmii maghiari, care au aranjat în așa fel, și au înconjurat acel teritoriu, lăsat în voia soartei, cu sârmă ghimpată.

“Acolo erau băgați 7.700 de persoane, din Târgu Mureș și împrejurimi, în totalitate evrei. Aici am stat trei săptămâni, sub cerul liber, noaptea era foarte rece, nu aveam nimic, decât niște bucăți de lemne improvizate pentru un adăpost. Eram patru din familie, eu, alături de părinți și de sora mea, unde am stat fără mâncare, fără apă, fără îmbrăcăminte, într-un cuvânt am stat ca niște animale” ne-a declarat Samuel Csernovits.

Drumul către Auschwitz

După cele trei săptămâni de stat în ghetou, la data de 25 mai, au fost adunați și pregătiți de drum, fără ca nimeni să știe destinația. La ieșirea din ghetou, se puteau observa persoane decedate, victime, umane, răpuși de efort și de brutalitatea jandarmilor și soldaților SS. În acel moment, un evreu, un doctor pe nume Goldstein, văzând scena de groază, a exclamat: “ Soarta noastră e pecetluită”, fapt ce urma să se adeverească curând. După gara mare, în zona triajului, îi aștepta o garnitură de tren, cu peste 40 de vagoane, care avea să-i ducă spre cea mai cumplită călătorie din viața lor.

“Stăteam precum peștii într-o conservă. Aici începea tragedia, nu aveam aer, apă, mâncare, și stăteam așa în picioare. Timp de cinci zile și cinci nopți! În fiecare vagon au fost persoane care au murit, în funcție de vârstă, sau de capacitatea de rezistență. Au fost și morți în vagonul în care eram, dar nu puteam să știu exact, important era supraviețuirea personală și a părinților” povestește Csernovits.

Pe data de 29 mai, 1944, “transportul” a ajuns la Auschwitz, în jurul orei 3 dimineața. Prima imagine a lagărului a fost o lumină puternică, de parcă ar fi fost lumina iadului. Toți se întrebau de unde vine această lumină, deoarece afară era noapte.

“Unul dintere noi, mai matur, pe nume Fuchs, a spus că este lumina limbilor de foc ale crematoriului. Copil fiind, nu știam ce însemnau aceste cuvinte, și i-am cerut lămuriri, iar el mi-a spus că acolo se ard gunoaiele. Din gândire rațională, ne-a spus acest lucru ca să nu provoace spaimă pentru cei care se aflau în vagon”.

Întâlnirea

cu Joseph Mengele

Coșmarul Auschwitz a începul la ora 6 dimineața, când au fost debarcați din vagoane, fiind preluați de oameni în haine vărgate, care erau toți deținuți, polonezi, deportați încă din 1939. A urmat apoi separarea deținuților de familiile lor. Nu a scăpat nici familia lui Samuel Csernovits, însuși Joseph Mengele, supranumit Doctorul Morții, despărțindu-i familia.

“Dimineața când am debarcat am ajuns la doctorul Mengele, mama și sora mea mergeau mână-n mână, iar eu și tatăl meu la rândul nostru făceam același lucru. Atunci ne-a despărțit, pe mama mea au dus-o către partea lagărului unde erau camerele de gazare și crematoriul, fapt ce s-a întâmplat și cu tatăl meu” își amintește, cu lacrimi în ochi, Csernovits.

Tentativa de sinucidere

Neputând suporta ideea despărțirii de părinți și de sora sa, Samuel Csernovits cade în depresie, având o tentativă de sinucidere. El a încercat să treacă peste gardul electrificat de 10.000 volți care delimita zonele lagărului.

“Vâzându-mi părinții cum se îndreptau istoviți către moarte, durerea s-a accentuat atât de tare, încât eu am spus că nu pot supraviețui, și vroiam să prind acel gard electrificat, să nu mai simt durerea, deoarece părinții mei, mergeau la moarte sigură. Atunci mi-a venit în minte idea că eu mai am o soră, în celălalt lagăr, alături de cei doi frați în detașamentele de muncă pe front, și cineva trebuia să spună ce s-a întâmplat, practic acest lucru m-a ținut în viață, în toată perioada cât am petrecut-o în lagăr” a spus Csernovits.

Metoda păduchilor

injectați cu tifos

După treceri prin mai multe lagăre de muncă, Samuel a ajuns în lagărul Bergen Belsen, în 15 aprilie 1945. Noua locație era tot un lagăr de exterminare, dar spre deosebire de cel de la Auschwitz, exterminarea era mult mai odioasă, era făcută pe baza unor păduchi, injectați cu bacilul tifosului.

“Când am ajuns acolo, ne-au îmbrăcat, cu o cămașă, un sacou vărgat și un pantalon de asemenea vărgat. Noi le-am îmbrăcat, și începând din prima zi efectele acestor păduchi erau vizibile. Procesul era simplu, prima dată ajungeai la o temperatură de 36,6 de grade Celsius, după care creștea treptat treptat, până la 42 de grade, moment în care inima cedează. Acolo, în acel lagăr au murit sute de mii de oameni” povestește Csernovits.

Vindecarea

și eliberarea din lagăr

Cu ajutorul unui doctor cunoscut în lagăr, tot deținut, a reușit să treacă peste boala generată de păduchi. A urmat momentul eliberării lagărului de către trupele americane și britanice, dar problemele nu au dispărut. Slăbiți, doar piele și os, deținuții au început să se-nfrupte din alimentele soldaților aliați, provocând o criză generală de dizenterie, fapt pentru care spitalizarea a devenit necesară.

“Din nou am ajuns pe linia morții. Am fost cazați în cazarma soldaților SS, de fapt un sanatoriu, unde erau tratați aceștia. Aici am fost tratat de un medic profesor din Zurich, aflat voluntar la tratarea bolnavilor care au fost în lagăr. Aveam atunci 29 kilograme, iar în urma celor patru luni de îngrijire, am ajuns la 72 de kilograme” a spus Csernovits.

Căutarea

și regăsirea familiei

După ieșirea din spital a început căutarea surorii și a celor doi frați de care nu mai știa nimic, astfel timp de două săptămâni a colindat toată Germania, cu trenul, cu stopul, ajutor fiindu-i legitimația americană, pe baza căreia a primit ajutor din partea populației germane. Negăsind vreo urmă care să-i dea vreun indiciu despre cei dragi, a hotărât să se-ntoarcă acasă.

“Am ajuns acasă la Târgu Mureș, la 1 octombrie 1945. Toți ceilalți frați erau acasă. Ei aveau informații despre mine, de faptul că trăiesc, de la cei care au fost eliberați din lagăr dinaintea mea. În momentul reîntâlnirii a fost o explozie de bucurie, pe care omul o trăiește o dată în viață” a menționat Samuel Csernovits.

Uneori dramele istoriei se reflectă și asupra oamenilor, exemplu valabil și în cazul lui Samuel Csernovits. Reîntors acasă, regăsindu-și familia, pe jumătate, părinții intrând în lumea celor veșnici, coșmarul încet, încet lua sfârșit. Dar realitatea a demonstrat că lucrurile nu stau chiar așa. A urmat perioada “roșie”, cu un alt fel de Holocaust, dar despre care vom discuta într-un număr viitor.

Alin ZAHARIE

alinzaharie@ziaruldemures.ro

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close