PUNCT. . . . SI DE LA CAPAT.

Acționar la SC Autocenter Company, concesionar Peugeot în județul Mureș, Adrian Grosu reprezintă imaginea omului care a reușit în afaceri, dar care rămâne îngrijorat de situația actuală a economiei românești. Aruncând o privire retrospectivă asupra inițiativei private în România, Adrian Grosu ne amintește cât de sinuos a fost drumul businessului privat după Revoluție.

Scurtă poveste de viață. Viața firmelor private.

22 Decembrie 1989… În toată acea efervescență generată de descătușarea energiilor negative acumulate de-a lungul a 5 decenii de comunism, era evident că s-au resetat majoritatea scărilor de valori. Iar în acest tumult trebuia să identificăm ce a fost bun și, mai ales, să începem să construim altceva.

Proprietatea privată și, mai ales, noțiunea de firmă privată erau inexistente. Prin urmare, una dintre primele legi care au fost emise la începutul anului 1990 a fost Legea 31, care reglementa modul de constituire și funcționare a societăților comerciale. Se punea astfel piatra de temelie a ceea ce urma să însemne dezvoltarea firmelor private, a ceea ce urma să ”nască” micii sau marii întreprinzători și se definea pentru prima dată termenul de SOCIETATE CU RĂ‚SPUNDERE LIMITATĂ‚, uzualul, astăzi, SRL.

Și foarte mulți am pornit la drum. Într-o stare de cvasi conștiență, cu multe, foarte multe întrebări, cu foarte multe necunoscute, cu vise, cu speranțe, dar consimțind că asta vrem sa facem.

Drumul a fost ca o poveste. Câteodată de groază, alteori un basm. Și, ca să folosim un termen foarte la modă în care se încearcă descrierea evoluției crizei pe care tocmai o traversăm, a avut forma unui fierăstrău. Cu suișuri și coborâșuri. Cu schimbări de toate felurile. Întâi și întâi, nu exista piața. Sau, mă rog, o piață care să funcționeze după anumite reguli. Exista doar un imens potențial pe care nu știam cum să îl fructificăm sau cum sa îi dăm un contur. Legislația a fost pe măsura vremurilor: incoerența, în schimbare de la an la an, lucru care făcea imposibilă orice predicție. Impozitele se inventau pe măsură ce și Statul își configura primele încercări de buget și în care se defineau nevoi de finanțat tot mai diverse. S-au înființat, aproape concomitent, organisme de control ale activității firmelor care, la început, au acționat ca un dușman al lor și cu mentalități provenite din alte vremuri, în care tot ce se făcea în zona privată era privit ca infracțiune. Tot în acele vremuri a început să circule mai intens valuta. Mi-aduc aminte cum toate tranzacțiile, încet, încet, ca și astăzi, de altfel, se raportau la marca germană de atunci sau la dolari. Erau vremurile în care noțiunea de inflație căpăta nu numai contur ci și accente dure în ceea ce privește poziționarea pe piață prin preț sau în ceea ce privea rentabilitatea firmelor. Sistemul bancar era în aceeași etapă de căutare a identității, de stabilire a regulilor proprii de funcționare, de mod de interacțiune cu clienții. Aveau, dintr-o dată, o mulțime de clienți noi cu care nu știau ce să facă. Cum să interacționeze cu ei, care să fie regulile jocului? Au început oamenii să se angajeze ”la privat”. Dupa o viață întreagă în care toată lumea lucra la Stat, oamenii au avut mari reticențe în a-și lăsa locurile de muncă sigure și a începe o aventură în necunoscut. A fost o perioadă de mari transformări sociale, mentale, de comportament, de interacțiune a oamenilor între ei și cu un nou sistem și o nouă scară de valori.

Lucrurile au evoluat, dar până la nivelul anului 2000, incertitudinea față de o creștere economică sănătoasă a planat în mod continuu asupra activității firmelor private. La momentul introducerii Taxei pe Valoare Adaugata (TVA) țin minte că a fost un haos întreg. Anul în care băncile acordau credite cu o dobândă de 120 % este iarăși de notorietate. Cursul valutar care într-o lună s-a dublat a dezechilibrat activitățile de import până la decizii de închidere temporară a firmelor. De la inexistența șomajului s-a ajuns să se conștientizeze că acest fenomen face parte din regulile jocului (ne aducem cu toții aminte de grevele la care participau zeci de mii de oameni). Lipsa de specialiști era acută și resimțită la toate nivelele, chiar dacă nu se conștientiza acest lucru. O bună parte dintre întreprinzători, fiind firma lor, au considerat că se pricep la de toate și au ignorat complet nevoia de oameni pregătiți. Din păcate, urme fine ale acestei mentalități le regăsim încă și astăzi, iar conceptul de școlarizare a personalului e încă undeva la mijlocul drumului.

A urmat perioada 2000-2008. În acest interval s-au petrecut lucrurile frumoase din viața firmelor private care au reușit să ajungă în acel punct și să reziste. Pentru că noțiunea de faliment, de la un termen de dicționar înainte de 1989 pentru economia românească, a ajuns o componentă cotidiană în peisajul de evoluție a firmelor private. A fost o perioadă în care cuvinte precum management, marketing, pricing, consultanță, asistență juridică au început să capete conținut, să devină indispensabile și, mai ales, s-a reușit să se construiască firme în care conceptul de cultură organizațională să capete sens. Firmele au început să lucreze planificat (se depășise adversitatea asupra acestui termen și mod de gândire), cu bugete, cu departamente specializate, cu departamente de resurse umane și consiliere în carieră, cu studii de piață, cu procese clar stabilite. Se intrase într-o zonă de specializare a atitudinii firmelor și înspre interiorul lor, nu numai înspre exterior. Legislația a devenit, dacă nu mai prietenoasă, cel puțin mai cuprinzătoare, integrând pe lângă elemente de strictă specialitate fiscală, și elemente de standardizare internațională cu privire la o serie întreagă de procese, atât economice cât și de management a calității. Această perioadă a fost cea de intrare masivă de capital strain în economia românească, a început să se facă simțit faptul că economia mergea mai bine și la nivelul salariilor și la nivelul vieții de zi cu zi a cât mai multor oameni. Băncile funcționau integrate în viața economică și erau un sprijin real al dezvoltării și își îndeplineau într-un grad destul de mare scopul pentru care au fost inventate.

Desigur, faptul că înainte de 1989 cei mai mulți dintre noi am interacționat cu lumea privată occidentală și americană prin intermediul serialului DALLAS, a lăsat urme adânci în mentalitatea și modul de acțiune al multora dintre întreprinzătorii privați. Discrepanța dintre ceea ce era prezentat în acel film și sărăcia realității înconjurătoare nu a fixat tocmai bine scara de valori. S-a uitat de etape intermediare de dezvoltare financiară și de acumulare de capital, iar multe lucruri s-au făcut în stil pompieristic (investiții, construcții, case, mașini, etc) și coroborat cu atitudinea deloc prudențială în care capitalul a început să circule dinspre sistemul bancar către piață. Astfel s-au creat premisele interne pentru ceea ce avea să vină, și anume cea mai mare criză financiară mondială de după crahul financiar al anilor 30.

Toti acești ani, din 1989 până în prezent, au fost ani grei. Întreaga perioadă a avut greutățile specifice evoluției. Dar ceea ce trăim acum la nivelul întregii economii nu mai este numai greu ci a început să devină și urât. Întregul sistem de gândire managerial, format în ultimii 8 ani de creștere în capul și stilul managerilor nu mai este funcțional. Nici unii dintre noi nu am fost puși în situații în care să nu știm ce decizii să luam. Nu mai există nicio certitudine de piață, nici o predicție nu mai poate fi făcută, s-a evaporat o bună parte din capitalul din piață, bursa s-a prăbușit, salariile au înghețat sau au scăzut, cursul de schimb a explodat și, practic, regulile jocului s-au schimbat fundamental. Băncile s-au închis în cochilia lor și nu mai sunt un jucător real în piață, Statul este disperat și se comportă ca un câine pierdut care mușcă pe toată lumea, interacțiunea firească între firmele din piață pe principii comerciale s-a schimbat fundamental și am devenit niște mercantili cu ochii doar la bani. Toți. Au început să se deterioreze relațiile interumane, firmele au început să facă reduceri de personal (ce bine ar fi dacă și Statul s-ar alatura eforturilor de reducere a cheltuielilor), averile personale ale acționarilor firmelor au început să fie la dispoziția băncilor spre executare pentru creditele care nu mai pot fi plătite și cu toții orbecăim în acel tunel în care, din păcate, luminița de la capăt încă nu se vede.

Am pus practic PUNCT unei etape din viața și evoluția firmelor private. Și va trebui să O LUAM DE LA CAPĂ‚T. Cei care mai pot . . .