Râvna sfântă
“Cât asculți de Dumnezeu, atât ascultă și Dumnezeu de tine.” Cugetarea Părintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematică pentru crezul de-o viață al unuia dintre cei mai mari trăitori contemporani ai ortodoxiei. În nenumăratele îndrumări duhovnicești pe care le-a semănat în calea celor ce caută mântuirea, Părintele Arsenie a pus accentul pe conștientizarea însemnătății faptului că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu.
121. Pentru a ajunge la Dumnezeu, rugăciunea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Umilința, atunci când, asemeni fiului risipitor, suntem conștienți de nimicnicia noastră și de faptul că nu merităm decât disprețul lui Dumnezeu și al oamenilor. Trebuie să ne rugăm ca niște cerșetori umili, doar cu speranța că poate Dumnezeu se va milostivi de noi, căci suntem incapabili de orice, fără mila lui Dumnezeu. În parabola vameșului și a fariseului, Iisus ne arată cum să ne rugăm. Sfântul Augustin spune: “Suntem cu toții niște cerșetori față de Tatăl ceresc. Am fost goniți din Paradis și despuiați de haina nevinovăției, am fost expropriați de diavol și de păcat. Trebuie să cerem deci cu o mare și profundă umilință.”
122. Pentru a-I place lui Dumnezeu, e nevoie să ne rugăm cu râvnă și dorință intensă. Cu alte cuvinte să ne rugăm cu dragoste, să nu dorim decât ceea ce dorește El, să ne uităm pe noi înșine totalmente. Pe cei căldicei Dumnezeu nu-i iubește, căci neglijența, indiferența și tembelismul supără pe Dumnezeu, acestea toate dovedind că inima noastră nu-I aparține.
Rugăciunea este mai mult un strigăt al inimii decât un sunet al limbii. Sfântul Augustin spune: “Focul dragostei este strigătul inimii. Pentru că însuși Dumnezeu este un foc mistuitor trebuie să-L iubim într-un limbaj de foc pentru ca El să ne asculte”.
Rugăciunea nu este numai un murmur al buzelor, ci este afecțiunea inimii, care nu se aude, dar care urcă direct spre Dumnezeu. Fervoarea nu este deci o devoțiune sensibilă și vizibilă, care de multe ori este efectul temperamentului. Adevărata rugăciune, chiar dacă este monotonă și lipsită de exclamații puternice, este dragostea inimii pentru Dumnezeu.
123. “Cine iubește puțin, se roagă puțin; cine iubește mult, se roagă mult.” Deci adevărata cerere este aceea a inimii și inima nu cere decât ceea ce iubește, iar cine iubește pe Dumnezeu, cere ceea ce dorește El. A ne ruga deci nu înseamnă a fi copleșiți de consolări interioare și a căuta aceasta, cu alte cuvinte o satisfacere a sensibilității noastre, a simțurilor corpului nostru.
Adevărata rugăciune este a dori ceea ce Dumnezeu dorește și a împlini voința Lui în toate acțiunile noastre. Bucuria sensibilă care se naște uneori din această generozitate a voinței noastre, este ceva secundar dăruit de Dumnezeu celor drepți.
124. Iisus chiar, în rugăciunea teribilă din grădina Ghetsimani, avea inima întristată, plină de dezgust și dornică de a îndepărta paharul suferințelor ce-I era destinat. Toate instinctele Lui umane respingeau acest calvar, totuși
s-a supus și a dorit ceea ce Tatăl a dorit – “Fie precum voiești Tu”. Așadar, sufletul ce se simte uscat de elan, trebuie tocmai atunci să îndeplinească voința lui Dumnezeu, rugăciunea pe care obișnuia s-o facă, chiar dacă nu mai simte consolările sensibile și plăcute de altă dată. Într-o astfel de rugăciune meritul crește mult, căci sufletul se forțează, corpul se mortifică, iar spiritul se fortifică și capătă o nouă vigoare.
125. Credința și încrederea fac, de asemenea, ca rugăciunea să fie eficace. Sufletul trebuie să fie bine convins că Dumnezeu poate și vrea să asculte cererea noastră. Dumnezeu nu ne poate înșela, și încrederea în El trebuie să fie totală. Iisus mereu și mereu repetă că de vom avea credință, vom obține tot ceea ce dorim, căci totul este cu putință celui ce crede. Toate miracolele făcute de Iisus s-au bazat pe credința celor
ce-I cereau milă: “Crezi că pot face aceasta?” sau “Fie ție după credința ta”. Sau când apostolii Îl întrebau de ce ei nu puteau face anumite lucruri, El le răspundea: “Din cauza necredinței voastre”. Și numai un grăunte de credință să fi avut și munții din loc s-ar fi putut muta. Nimic n-ar fi fost cu neputință pentru cei ce cred.
126. Încrederea în Iisus care a rămas aceași ca și în primul secol al creștinismului, aceasta ne aduce realizarea rugăciunii noastre.
Dar noi, cei de astăzi, nu mai avem încredere, prin faptul că nu mai vedem miracole petrecându-se la tot pasul. Ele nu mai sunt necesare în prezent, pentru că religia creștină s-a consolidat definitiv și cine trăiește și iubește pe Iisus cu adevărat, acela vede zilnic minuni în tot ce se întâmplă cu el însuși. Iisus, de altfel, încă de pe atunci spunea: “Fericiți cei ce nu văd și cred”, iar ucenicilor le spunea: “Vor fi mulți care vor dori să vadă ceea ce vedeți voi și nu vor putea”. În toate viețile sfinților s-au petrecut minuni cu ei inșiși. Insuccesul rugăciunii noastre se datorește necredinței, îndoielii. Puterea lui Dumnezeu este egală cu credința omului. Dacă totul este posibil celui ce crede, depinde numai de el. Cine dorește mult, să creadă mult. Cel ce ezită și se îndoiește este ca valul mării ridicat și dus de vânt.
127. Perseverența rugăciunii, hotărârea de a continua în cererea noastră cu toate obstacolele ce se ivesc, cu tot termenul îndelungat în așteptarea împlinirii cererii noastre, iată o calitate absolut necesară pentru eficacitatea rugăciunii. Perseverența presupune continuitatea intenției, voinței noastre care urmărește cu îndârjire mereu același lucru. Aceasta face din viața noastră o continuă rugăciune, fapt pentru care ne amână Dumnezeu în rezolvarea dorinței noastre, tocmai pentru a ne face să ne rugăm mereu. “Trebuie mereu să vă rugați, fără a slăbi nici o clipă.
128.Dumnezeu are tot dreptul ca să ceară să ne rugăm neîncetat pentru gloria Lui, pentru binele și interesul nostru, pentru însuși demnitatea noastră, pentru binefacerile Sale. Rugăciunea noastră este imperfectă, nedemnă de gloria lui Dumnezeu. De aceea, până ce nu împlinește toate condițiile perfecțiunii, Dumnezeu o lasă să se repete mereu, căci prin exerciții ea se desăvârșește. Rugăciunea noastră să fie ca a unei ființe ce urmărește ceva nobil și măreț, iar nu ceva de moment, trecător, fără valoare spirituală. Este de demnitatea noastră să perseverăm în ea.
129.. Dacă cererile noastre ar fi imediat împlinite, noi am fi expuși la îngâmfare, la încredere în meritele noastre personale, la drepturi ce nu le avem. Interesul nostru spiritual este deci ca Dumnezeu să ne facă să simțim tocmai prin acele întârzieri înțelepte, prețul harurilor Sale și astfel să avem inima pregătită pentru recunoștință umilă. Singură perseverența poate să obțina aceasta. Iar dacă uneori Dumnezeu îi ascultă imediat pe unii, iar pe alții nu, aceasta este taina și planul Său ascuns, pe care nu ne este dat nouă a-l cunoaște. Totul este însă opera gloriei Lui și spre perfecțiunea noastră.
130. Cine vrea să-și atingă scopul și să persevereze mereu, cel puțin pentru încăpățânarea lui, Dumnezeu îl va asculta, așa cum ne făgăduiește Iisus în parabola cu cel ce a venit noaptea să ceară pâine prietenului său care dormea și pregeta să se scoale, dar care până la urmă, sâcâit peste măsură de cel ce bătea la ușă, s-a sculat și i-a dat.
“Împărăția lui Dumnezeu se ia prin violență” și dacă cel pe care îl rugăm pare că nu ne aude, trebuie să-l forțăm. E o dulce violență care nu-l supără pe Dumnezeu ci, din contră, Îl împacă, care nu rănește pe aproape, ci îl ajută, îi micșorează și îi face să-i dispară păcatul.
131. Paraliticul din Evanghelie a așteptat 38 de ani și n-a disperat, iar noi după zece zile de rugăciuni neîmplinite, disperăm, pierdem încrederea și devenim căldicei în credință. Perseverența, deci, presupune o încredere neclintită și fără margini în bunătatea lui Dumnezeu și pe care nici o întârziere n-o supără și n-o dezamăgește. Dumnezeu operează în secret rezolvarea dorințelor noastre spre binele nostru. Cel ce se roagă neîncetat pentru un anumit scop, totuși se transformă fără să-și dea seama. El se sfințește încetul cu încetul și comportarea lui devine un exemplu pentru cei din jur. Iată un prim efect al perseverenței. Cel ce iubește pe Dumnezeu știe că mai târziu sau mai devreme Dumnezeu îl va asculta. “Cereți și vi se va da”, mereu fără încetare, fără nerăbdare.
A consemnat Ioan BUTIURCÄ‚
