Regionalizarea, între spaimă, compromis și necesitate

În 1990 discuțiile despre necesitatea regionalizării României îi puneau pe reprezentanții societății civile, care propuneau această temă spre dezbatere, în postura de a fi aproape lapidați. Conservatorii își etalau conștiința de paradă și creau meseria de a fi român, datornic de a veghea cu crucea sub pernă și toporul sub pat. Acum, regionalizarea a devenit o temă de salon, mai ales că numeroasele ONG-uri apărute în decursul anilor sunt puternic finanțate pentru a iniția și găzdui asemenea dezbateri. Cele opt regiuni administrative înființate în urmă cu șase ani se dovedesc total ineficiente, rolul lor fiind mai degrabă acela de burete al fondurilor europene.

Potrivit oficialilor europeni, formula de opt regiuni va trebui să rămână, chiar și ineficientă, deoarece România a încheiat Capitolul 21 de politici regionale și “nu se pot schimba regulile în timpul jocului”.

Obsesia Ardealului pierdut

Reprezentanții societății civile consideră că dacă tema regionalizării nu ar fi pornit din Transilvania, acum harta țării ar fi arătat altfel, dar teama obsedantă de a pierde Ardealul a adus o opoziție fermă față de acest subiect. Începând de la președintele Emil Constantinescu (considerat, totuși, primul șef de stat democrat) până la Ion Iliescu și Adrian Năstase, toți șefii partidelor politice au condamnat aceste inițiative iar promotorii ideilor regionaliste au fost catalogați drept niște trădători și rătăciți, în ciuda faptului că nimeni nu dorea ruperea țării. Este necesară înființarea unor structuri mai elastice, nicidecum introducerea vizelor pentru București, Iași sau Constanța.

Declarația de la Cluj

Subiectul regionalizării României a cunoscut câteva momente importante, unul continuând o idee născută la Budapesta între 1988-1989 de un grup de intelectuali români și maghiari. În acea perioadă, grupul format din dizidenți ca Dinu Zamfirescu, Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea) Mihnea Berindei s-au întâlnit cu intelectuali unguri și au redactat Declarația de la Budapesta, ducument care conținea și tema reconcilierii româno-maghiare, fapt care l-a înfuriat la culme pe Nicolae Ceaușescu.

Peste zece ani, autorii, cărora li s-au adăugat și alți intelectuali, aveau să revină cu un alt document, Declarația de la Cluj, ceea ce l-a înfuriat pe președintele de atunci, Emil Constantinescu.

Trebuie menționat însă că teza despre regionalizare se regăsește în opinia tuturor formațiunilor politice, cu excepția PRM, prin vocea unor lideri ai acestora.

Chiar în 1990 Dan Amedeo Lăzărescu publica în ziarul Liberalul un articol în care spunea că fedreralismul este unicul drum pe care România trebuie să meargă. De asemenea, PUNR a fost constituit inițial ca un partid regional, numindu-se PUNRT (Partidul Unității Naționale al Românilor din Transilvania), iar profesorul universitar de la Cluj, Adrian Moțiu a fost numit de Ion Iliescu guvernator al Transilvaniei pe o scurtă perioadă de timp.

După evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureș, care au dus la înființarea SRI, spiritele s-au mai calmat pentru o perioadă, deoarece cei care îndrăzneau să vorbească despre regionalizare puteau fi ușor catalogați drept “pericol adus siguranței naționale”. Principala temă a lucrătorilor SRI din zonele cu populație majoritar maghiară era monitorizarea UDMR, lucru care acum s-a dovedit pierdere de timp și bani, deoarece liderilor uniunii le convine orice formă de regionalizare. Chiar dacă la nivel declarativ, în fața electoratului și doar în campania electorală promovează cu vehemență tema autonomiei.

În 1995, Liga Pro Europa editează la Târgu Mureș revista Altera, iar din primul număr se lansează ideea necesității introducerii spre dezbaterea publică a temei despre regionalizare.

Ratarea lui Constantinescu

Aproape concomitent cu Declarația de la Cluj apar manifestul “M-am săturat de România” al lui Sabin Gherman și Partidul Moldovenilor, înființat la Iași de Constantin Simirad, ultimele două inițiative căzând repede în ridicol. Prima a fost compromisă de alertarea precoce și nejustificată a președintelui Emil Constantinescu de către Gabriel Andreescu, prin Gabriela Adameșteanu. Acum, acesta își amintește de episodul Declarației de la Cluj în felul următor: “Pe mine m-a rugat Mihnea Berindei să-l ajut la redactarea textului, care până la urmă a ajuns în mapa președințială. Constantinescu a avut atunci o intervenție suficient de rezonabilă, a încercat să accentueze normalitatea acestei discuții. Nu a fost însă suficient de ferm și isteț pentru a impune serviciilor de informații să nu lucreze contra lui, cu naționaliștii care au exploatat documentul împotriva președinției și a ungurilor. Episodul acela arată că forța naționalistă a fost întotdeauna legată de partea obscură, de zona celor care au făcut strategiile controlului politic”. De fapt, chiar la Palatul Culturii din Târgu Mureș, președintele Constantinescu a condamnat ferm gestul autorilor documentului.

În 1998 Sabin Gherman lansează manifestul “M-am săturat de România”, fapt care îi atrage urgent eticheta de trădător de neam iar din partea celor de la grupul Provincia eticheta de “aventurier politic”. Gherman a continuat demersul său prin înființarea Ligii Transilvania-Banat, formațiune politică ce nu a fost înregistrată, ceea ce a atras multe critici României din partea Parlamentului European.

Intelectuali vs politicieni

În aprilie 2000 se înființează grupul Provincia, care și editează un ziar bilingv și o revistă, iar un an mai târziu un alt document care a stârnit controverse: Memorandum pentru construcția regională a României, semnat de un grup de 13 intelectuali români și maghiari: Alexandru Antik (artist plastic), Agoston Hugo (publicist), Bakk Miklos (politolog), Mircea Boari (politolog), Alexandru Cistelecan (critic literar), Marius Cosmeanu (sociolog), Caius Dobrescu (scriitor), Hadhazy Zsuzsa (publicist), Molnar Gustav (politolog), Ovidiu Pecican (istoric), Szocolz Elek (publicist), Traian Stef (scriitor) și Daniel Vighi (scriitor).

În textul documentului se invocă necesitatea constituirii unor structuri regionale, din cauză că sistemul administrativ ultracentralizat favorizează corupția și birocrația. Documentul a fost receptat isteric de către politicieni, dar inițiatorii au continuat seria dezbaterilor și numărul celor care au semnat în favoarea documentului a ajuns la câteva sute.

“Din când în când un grup de intelectuali ardeleni scoate la iveală o bombă care provoacă un cutremur în lumea politică românească: ideea unei structuri de tip federal, pe care o consideră mai potrivită pentru administrarea unei provincii. E limpede că la noi clasa politică nu e pregătită pentru asemenea soluție, iar populația e manipulabilă și oportunistă, gata să accepte unele lucruri (integrare în NATO și UE) fără să cunoască costurile și implicațiile, încăpățânându-se să refuze altele, în aceeași grațioasă necunoaștere”, a spus Alexandru Vlad.

Într-o țară în care a mânca bine înseamnă a avea multă mâncare, ideea că Transilvania ar putea deveni o locomotivă pentru integrarea europeană a speriat politicieni și intelectuali în egală măsură. Memorandiștii au fost criticați și înfierați nu doar de politicieni, dar și de ÎPSS Bartolomeu Anania, Alina Mungiu Pipidi, Ilie Șerbănescu, Emil Hurezeanu. Autorii Memorandumului s-au ales cu cele mai diverse epitete: “iobagi ai lui Soros” (Gheorghe Funar), “Iago de provincie” ( Eugen Uricariu).

Schimbarea e iminentăCora MUNTEAN