Remember Octavian Paler, sau Viața pe un peron

Luna decembrie, denumită cu pre­di­lecție luna cadourilor, este și luna în care odată cu trecerea anului din prezentul continuu în trecutul perfect, ne aducem aminte și de cei care au fost, dar nu mai sunt printre noi. Ne amintim de cei dragi trecuți în lumea umbrelor, de cei pe care i-am iubit sau i-am admirat doar. O astfel de ființă demnă de admirație a fost scriitorul, jurnalistul, poetul și editorialistul Octavian Paler.

Cel care era convins că “Avem timp pentru toate” s-a născut în Lisa, din fostul județ Făgăraș, în 1926. “La nouăsprezece ani, am fost în stare să dorm pe ziare, în prag de iarnă, în Gara de Nord, fără să mă sinchisesc de riscuri. Reușisem la admitere la toate cele trei facultăți unde dădusem examen, dar, tot așteptând deschiderea cursurilor, nu m-am dus acasă. Apoi, am amânat, din motive economice, mersul la Lisa, pentru vacanța de Crăciun. Locuiam, provizoriu (c’est le provisoire qui dure), pe strada Tufelor, cum se numea atunci. Coana Veta, originară din Lisa, îmi oferise posibilitatea să fiu al treilea chiriaș în singura ei odaie. O cămăruță în care abia încăpeau două paturi.” “Și avea timp, precum noi ceilalți”, “Să dormim, să alergăm în dreapta și în stânga, să regretăm ce-am greșit și să greșim din nou, să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,”precum spunea atât de frumos în versurile sale.

Și memoria se

comportă ciudat uneori

“La mine, memoria se comportă ca o prostituată. Mi-a oferit, de fiecare dată, ce-am dorit să găsesc în ea. Sau, cel puțin, așa s-a întâmplat până acum. Mă revăd într-o odaie mică, sărăcăcioasă, cu lut pe jos, fără sobă, cu o lampă de gaz pe o măsuță rotundă. Afară, noaptea căzută peste periferiile cartierului Ferentari. Din când în când, loveam cu o lingură de lemn în pălăria me­talică a unui ceas deșteptător, pentru a-mi birui somnul, neavând un reșou la care să-mi fac o cafea. Așa mi-am pregătit exa­menele, patru ani, la Litere, la Drept și la Filosofie. În timpul anului, cu excepția după-amiezelor în care îmi permiteam luxul de a merge la un film, pe bulevard, colindam bi­bliotecile, citind tot ce găseam despre Evul Mediu,” pentru că “am vrut să scriu odată o Reabilitare a Evului mediu. Căci “noaptea Evului mediu” constituie, mi se pare, una dintre cele mai încăpățânate platitudini didactice,” scria în Calomnii mitologice.

Viața îți pune gheara în gât

“Iubeam deci și liniștea plajelor goale…și, după cum bănuiți, eram convins că nu există altă înțelepciune decât aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim,” se destăinuia el. Considerând că viața lui a fost un șir de pasiuni eșuate, Octavian Paler a putut întotdeauna s-o ia de la început, cum îi plăcea spună, ca un adevărat rac. “Mă uitam la apa unui râu. Părea liniștită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. Așa e și viața, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal și, pe neașteptate, îți pune gheara în gât”, deși avem timp “să citim și să scriem, să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm, avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai târziu,” scria filosofând despre misterele vieții. O viață în care “mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem, și care totuși, poate, e aproape, foarte aproape.”

Speranța, ultimul dintre rele

Unui prieten care nu știa ce e speranța și nu înțelegea ce ar putea face cu ea, Octavian Paler i-a răspuns că grecii au scos–o ultima din cutia Pandorei și au considerat-o cel mai rău dintre rele, inventată fiind ca să înghițim mai ușor cacialmaua. Totodată i-a atras atenția acestuia să nu vorbească oamenilor despre speranță dacă vrea să-i salveze! Și continuă enumerarea micilor sau importantelor fapte de care avem timp. Pentru că avem timp pentru ambiții și boli, să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, să ne-alungăm întrebările, să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm, să ne facem prieteni, să-i pierdem, să primim lecții și să le uităm după-aceea, primim daruri și să nu le-nțelegem.

Octavian Paler a avut timp

Așa cum singur recunoștea, “am avut timp să fiu egoist și superficial, am avut timp să fac din regrete o boală incurabilă,” dar în același timp a avut timp să descopere că lumea “în care mă aflu nu e lumea în care mi-aș fi dorit să trăiesc, fără să fiu sigur că există vreuna cu care aș fi fost compatibil,” afirma cu o oarecare resemnare. Dar nu a încetat nicodată să caute să micșoreze distanța dintre ceea ce era în realitate și ceea ce intuia că vedem în el. Și constata că în agitata noastră viață “nu e timp pentru puțină tandrețe. Când să facem și asta, murim.”

Și într-o zi inima lui a încetat să mai bată.

Erika MÄ‚RGINEAN